Noaptea, la ora două fix, plafonul dormitorului meu începea să pulseze bizar ca într-un tablou cu ceasuri topite. Mai întâi venea un vuiet surd, ca și cum norii adânci strâng furtuna peste Chișinău, apoi frecvențele joase vibrau atât de tare că paharele din vitrină dansau nervos sub ritmul tobelor.
Vecinul de deasupra se numea Ionel. Era un mare iubitor de artă, care însemna ascultarea perpetuă a discografiei trupei Trooper și vechilor compact-discuri cu Iris, stropite cu bere ieftină și cu fum de țigară la orice oră.
Eu, de felul meu, sunt om pașnic. Lucrez ca contabilă, cresc singură băiețelul meu, Ștefan, care are șapte ani. Am un singur vis pe lume: să dorm, să dorm liniștit ca pe malul Prutului. Dar când te trezești cu senzația că Cristi Minculescu urlă Trenul fără nas direct în urechea ta la miezul nopții, chiar și cea mai blândă moldoveancă cedează.
Prima dată am urcat la el la două noaptea, în halat turcoaz și papuci de plastic. Mi-a deschis un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, cu părul ciufulit și ochii ca ceata de dimineață. Din apartament ieșeau valuri de fum și rock greu.
Ionel, ai milă, am spus, încercând să fiu calmă. E noapte, mâine merg la serviciu, copilul are școală.
Dar care-i problema? a mormăit el, rezemându-se de tocul ușii. N-am dat tare, boxele-s bune, basu-i moale.
Mi se zgâlțâie lustra, am zis eu.
Bine, dau mai încet, a bombănit și a trântit ușa.
Tăcerea a ținut exact zece minute. Apoi totul a revenit ca un vin vechi uitat la rece.
A doua zi am decis să fac totul ca la carte. Am sunat la poliție. Patrula a venit după o oră și jumătate, când concertul părea dus, iar Ionel sforăia ca un lup în hibernare. Polițiștii au ridicat din umeri: Nu-i zgomot, nu-i de notat. Vorbiți cu sectoristul.
Sectoristul a venit abia după o săptămână.
Am vorbit cu el, mi-a spus la telefon. Promite că va fi mai liniștit, dar vedeți, amenzile-s simbolice, nu-l dor nici la degetul mic.
Și totul a continuat. Fiecare noapte, aceleași bătăi pe nervii mei: bam-bam-bam. Am început să beau ceai de tei, la serviciu veneam cu fața palidă, uram blocul, pe Ionel și lipsa mea de putere.
Copilul are talent trebuie să-l cultivăm
Ideea s-a întors la mine într-o sâmbătă dimineață. Stăteam la bucătărie cu cafeaua rece, privind la cearcănele lui Ștefan. Nici el nu dormea.
Mama, pot să învăț să cânt la vioară? a întrebat deodată, uitându-se la ceva pe telefon.
Ați auzit vreodată vioara în mâna unui începător? Nu-i muzică, e sunetul care sparge realitatea ca un strigăt de pisică prinsă între portiere, vâjâit ascuțit, ca și cum lumea s-ar dezlega în frontiere.
Desigur, puiule, am zis, pentru prima oară zâmbind cu colțuri de lup. O să cumpărăm cea mai bună vioară.
Am mers la magazinul de muzică chiar atunci. Vânzătorul, un domn cu mustață și ochi calmi, ne-a dat sfertul după ce-a cercetat mult.
Copilul are ureche muzicală? a întrebat el.
Motivație are cu carul, i-am răspuns eu.
În paralel, am scrutat tot codul local despre zgomot și liniște. În Chișinău, se permite agitație de la ora opt dimineața în zilele de lucru, mai târziu în weekend.
Ionel înceta muzica doar pe la patru dimineața. La opt dormea cel mai profund.
Luni, ora opt. Eu cu Ștefan, ca soldații, în sufragerie.
Hai, Ștefan, gama Do major. Fă-o tare, cu patos.
Ce-a urmat n-are cuvinte. Suna ca strigătul unui motan într-o seară de ploaie, combinat cu scârțâitul cuiului pe sticlă. Vioara vibra în pereții de beton, trimițând semnale directe către plafonul de deasupra.
După zece minute, zgomot sus. Posibil Ionel a căzut din pat. După cinci minute, bătăi în calorifer. Noi nu ne-am oprit legea era de partea noastră.
La 08:20 sună la ușă. Deschid. Ionel, în maieu și boxeri, ochii roșii și figura de supraviețuitor.
Ce faceți, dragă?! a mormăit. E opt dimineața! Lumea doarme!
Bună dimineața, Ionel! am răspuns vesel. Facem repetiții. Profesorul a recomandat să exersăm zilnic înainte de școală. Minim o oră.
Mă chinuiți! Mă doare capul de nu-i adevărat!
Ciudat, am spus eu. Nu se aude tare. Apropo, cum ți-a plăcut Trooper azi-noapte? Parcă basul era cam șchiop.
S-a uitat la mine, apoi la Ștefan, care ținea vioara și arcușul ca un soldat mic.
O faceți intenționat?
E artă, Ionel. Arta cere sacrificii.
Pacea e în sunet
Am exersat o săptămână. În fiecare dimineață, la opt. Deja după trei zile, concertele lui au încetat spera că dacă el tace, noi la fel. Dar procesul de învățare nu se oprește.
Vineri seara ne-a vizitat. Sincer, cu fața tristă și cămașa de oraș.
Ascultă, vecină, a oftat el. Hai să negociem. Nu mai pot. Mi-e urechea plină de scâncet și ziua.
Te ascult, am spus și am chemat la bucătărie.
Am pus pe masă o foaie și un pix.
Condițiile-s simple. Tăcere completă după ora 22:00.
Dar dacă am oaspeți? a încercat să negocieze.
Dar dacă Ștefan primește inspirație la șapte dimineața, duminica? am răspuns cu calm.
Ionel s-a strâns ca o frunză.
Bine. După zece liniște. Bătut în cuie. Dar vioara o vinzi?
Nu, am zis eu. Rămâne ca garanție că respecți pactul. Va sta pe dulap, încărcată și gata de acțiune.
Am semnat pactul de liniște improvizat. Funcționează de șase luni. Ștefan a lăsat vioara, se joacă șah acum.
Blocul e tăcut. Uneori mă salut cu Ionel la lift. Se uită la Ștefan cu teamă, la mine cu respect. Cred că a înțeles: o contabilă moldoveancă liniștită, cu un copil educat, poate fi mai înfricoșătoare decât orice rocker rărit.
