Joi, 7 martie
De când s-a mutat Lenuța, fata vecinei, pe palierul nostru, am ajuns să nu mai suport nici statul pe hol, nici mirosurile ce răzbăteau zilnic prin ușă. Parcă nici acasă nu mă mai simțeam liniștită. Azi am simțit din nou fumul greu de țigară, am deschis ușa și fix pe pragul apartamentului meu stătea Lenuța, cu două băieți de vârsta ei și chițăiau pe rupte. Erau pe treptele dintre etaje, tolăniți pe vechiul pervaz, și lăsau pe jos chiștoace, coji de semințe, doze de energizant.
Cine zice că-i aerul tău? scânci Lenuța, privindu-mă cu dispreț. Holul blocului nu e proprietatea ta! Fumez dacă vreau, scuip dacă am chef! Mai citește codul blocului, tanti!
Mi-a trântit o undă de fum dulce direct în față. Cei doi băieți au început să râdă. M-am abținut să nu dau semne de nervozitate. Mi-am ajustat ochelarii și am privit-o, rece, așa cum fac cu șefii de atelier când, la inventar, descopăr zerouri în contabilitate.
E spațiu comun, Lenuța. Deci nu fumați, nu faceți mizerie, nu transformați palierul în groapa de gunoi. Ai cinci minute să strângi. Altminteri vorbim altfel, i-am spus pe o tonalitate ce nu lăsa loc de glume.
Ooo, ce temută ești! Du-te și ia niște tinctură de valeriană, să nu-ți crească tensiunea! O reclami mamei? M-a lăsat să fumez aici, să nu-i umplu casa de fum.
Am tăiat scurt discuția și am închis ușa să nu le aud râsetele. Știam ce va urma: peste tot numai miros acru de țigări, care se strecoară pe sub ușă și îmi poate schimba până și gustul de mâncare. Am intrat în bucătărie. Pe scaun, cu umerii aduși, stătea Petru.
Petru nepotul soțului meu, răposat de mulți ani locuiește cu mine deja de zece ani. Are treizeci și doi de ani, dar oboseala și timiditatea îl fac să pară mai în vârstă. Televizorul mergea încet, cartofii prăjiți dădeau un miros cald de acasă, dar eu eram toată fiartă pe dinăuntru.
M-am-mă întrebaam, Matia, sunt ei, iar? a întrebat Petru, trăgându-și capul între umeri la zgomotul din exterior.
Mănâncă, Petrule, am replicat sec, punându-i cartofi în farfurie. Nu e treaba ta.
Seara, am bătut la ușa vecinei. Ecaterina, mama Lenuței, mi-a deschis în halat, cu fața plină de cremă și smartphone-ul la ureche.
Ecaterina, fata ta și-a făcut colț de droguri la noi pe palier! Fum, gălăgie, murdărie. Vreau să iei măsuri, am spus eu.
Ea a dat ochii peste cap, fără să lase telefonul jos:
Matia, hai, lasă… Tineretul, ce să le faci? Afară e frig, copiii n-au unde să meargă. Nu-s drogați, nici nu sparg geamuri! Fii mai tolerantă, tu n-ai copii, de-aia exagerezi. Iar Petrică al tău… știm toți cum e. Ce te deranjează?
Nici nu știe ce rău m-au durut cuvintele astea. Am tras aer adânc.
Ei bine, Ecaterina, dacă tu așa consideri, am înțeles. M-ai auzit.
Am intrat la mine, am scos actele și Codul Civil. Sentimentalismele, pentru cei slabi. Pentru puternici legea și regulamentele de bloc.
O săptămână am tăcut chitic. Lenuța a crezut că am cedat. Și-au adus până și un fotoliu vechi și nopțile petreceau pe palier până după miezul nopții, cu muzică în difuzor.
Vineri a început deznodământul.
Petru venea acasă cu cumpărături în plasa de rafie și cu o cutiuță mică pentru un client. Când a trecut pe lângă grup, unul din băieți, Gogu zis Acidu, a întins piciorul. Petru s-a împiedicat, a scăpat totul pe jos: merele s-au rostogolit printre chiștoace, cutia a sărit la perete.
Uite, zburătorul! a rânjit Acidu.
Lenuța a expirat fumul pe nas, privindu-l de sus:
Vezi pe unde mergi, bă! Poluezi aerul! Hai, adună, până nu mă supăr!
Petru se chinuia, roșu la față, cu ochii umezi după umilință. Era obișnuit să nu valoreze nimic în ochii nimănui…
Atunci am ieșit. În brațe aveam nu un făraș, ci telefonul, filmând scena.
Hărțuire, insultă și pagube materiale, am rostit clar, țintind cu camera spre Acidu. Am toată scena filmată. Chem poliția locală și trimit probe la administrație.
Lasă gluma, tanti! a schițat băiatul să mă împiedice, dar eu nu dădeam înapoi.
Petru, intră în casă! i-am poruncit nepotului.
Dar… merele…
Lasă-le. Nu mai contează. Ce e pe palierul acesta, e doar gunoi.
Am închis ușa și peste spațiul devenit brusc tăcut am vorbit doar pentru Lenuța:
Ascultă bine. Nu m-am făcut că nu văd am adunat probe.
Ce probe?! s-a schimonosit ea, dar vocea i-a tremurat.
L-am sunat pe proprietarul apartamentului! Mama nu e proprietară, știu. Tata tău, domnul Ion, stă la București și crede că ești studentă silitoare la UMF. I-am trimis înregistrări cu ceea ce faci, plus sesizare la poliție și la administrația blocului. Vor apărea documentele și filmările, cu date și tot ce trebuie. Polițistul de sector urcă la noi în jumătate de oră. Iar tatăl tău vine mâine dimineață.
Fața Lenuței s-a albăstrit. Știam că de tatăl ei se teme cu adevărat.
N-ai curaj să faci așa ceva, șopti cu glas stins.
Am avut. Totul e deja la el.
Sâmbătă dimineață, când beam ceai, la ușă a bătut un domn impunător, în palton scump Ion Dumitru, tatăl Lenuței. Lângă el, Ecaterina, cu ochii roșii de plâns. Lenuța nici nu a avut curaj să apară.
Doamna Matia? a întrebat politicos, dar hotărât. Îmi cer scuze pentru fiica și fosta mea soție. Spațiul deja e curățat, zugrăveala o plătesc eu. Lenuța pleacă la cămin. Le-am luat banii.
Am dat din cap, rece. Corect, după fapte.
Dar mai am o chestiune, am spus.
L-am chemat pe Petru. A ieșit privind în pământ.
Cei din gașca fiicei dumneavoastră l-au insultat și i-au distrus lucrurile. Petru… e un meșter remarcabil. Repară mecanisme pe care cehii și elvețienii nu și le mai asumă.
Ion Dumitru s-a interesat brusc.
Ce fel de ceasuri?
R-re-restorez vechituri… a îngăimat Petru.
Interesant. Eu am o colecție de ceasuri de buzunar Longines, unul nu mai merge, trei ceasornicari n-au putut repara. Crezi că te uiți? a întrebat Ion, întinzând mâna.
Petru a ridicat ochii. Pentru prima dată în viață, cineva îl privea ca pe un profesionist.
P-pot să încerc, dacă arc-ul e întreg…
Atunci așa rămâne, a spus Ion, strângându-i mâna. Și scuză-mi odrasla. Am greșit cu educația. Îți voi aduce ceasul. Și vă plătesc pagubele.
După ce ușa s-a închis, Petru s-a uitat la palma lui. Apoi, încet, s-a îndreptat de spate.
Mătușă Matia, spuse el, de abia stâlcind cuvintele, cred că iau merele de jos. Nu-i frumos să se irosească.
M-am întors spre fereastră, ca să nu-mi vadă lacrimile.
Adu-le, Petru. Pune și ceainicul la foc. Azi e sărbătoare la noi.
Pe palier mirosea proaspăt a detergenți și vopsea. Iar din apartamentul nostru ieșea miros de plăcinte fierbinți și vocea sigură a lui Petru, care îmi explica cum funcționează turbilionul.
Iar colțul de fumat dispăruse. Pentru totdeauna.
