Există o vorbă des întâlnită la noi: Omul prea bun e bun de nimic. Mult timp mi s-a părut că zicala asta e cam prea dură, dar viața mi-a demonstrat pe pielea mea ce ascunde ea, de fapt.
Totul a început cam acum jumătate de an, când peste drum de apartamentul meu s-a mutat o nouă vecină. O femeie de vreo patruzeci de ani, mereu aranjată, cu zâmbet larg pe față. Ne întâlneam la lift, schimbam două-trei vorbe, nimic ieșit din comun, politețea obișnuită între vecini.
Prima dată a bătut la ușă la vreo două săptămâni după ce s-a mutat. Era trecut de nouă seara. Deschid, o văd pe vecina pe Otilia, cu un zâmbet cam vinovat și cu o cană goală în mână.
Bună seara, îmi cer scuze că deranjez, a intrat ea în vorbă. Uite, voiam să fac niște clătite, am tot pregătit, dar sarea s-a terminat! Nu-mi dați, vă rog, un praf? Promit că vă aduc înapoi mâine!
Cum să refuzi o rugăminte așa mică? I-am dat nu doar un praf, ci aproape jumătate de solniță. A mulțumit și a plecat.
Numai că nu a trecut mult și a revenit. De data asta voia zahăr.
Mi-e poftă de ceai și nu mai am zahăr deloc. Pe frigul ăsta nici nu-mi vine să ies din casă la ora asta… Nu-mi dați un pahar, vă rog? Vă aduc eu apoi o întreagă pungă la loc!
Recunosc, nu m-a deranjat, dar mi-a încolțit un gând: la aproape o lună după ce s-a mutat, încă nu avea în casă sare, zahăr, ulei, chibrituri lucruri de bază pe care le găsești la orice om. Totuși, nu am zis nimic.
După o săptămână, Otilia a bătut iar: de data aceasta avea nevoie de ouă. Apoi o sticlă mică de ulei, un ceapă, o jumătate de lămâie, un plic de ceai, o pastilă pentru durere de cap și chiar un sul de hârtie igienică.
La fiecare vizită, după aceeași poveste: am uitat să cumpăr, promit că mâine vi le dau înapoi! Dar evident, n-a venit nimic niciodată înapoi. Memoria Otiliei funcționa perfect când era vorba să-și amintească că eu sunt aproape mereu acasă, dar când venea vorba de ce trebuia să aducă înapoi, părea să uite complet.
Într-o zi, am avut și eu nevoie de ceva: morcovi pentru ciorbă. Știam că Otilia e acasă, i-am bătut la ușă.
Otilia, ai cumva morcovi să-mi dai unul? Sunt în pană chiar acum.
Uite, am, dar mă gândeam și eu să fac o tocană. Îmi pare rău, nu-ți pot da, îmi sunt fix cât am nevoie.
Și mi-a închis ușa în nas.
Atunci am simțit că nu se poate așa. Adică, ale mele de obște, ale dânsei de neatins. Destul! Am luat o foaie și am început să notez cu ce m-a ajutat Otilia: zahăr, ouă, cafea, ulei, ceapă, pastilă, lămâie, praf. Am calculat tot, ajungând la vreo 250 de lei moldovenești.
Am lăsat foaia pe măsuța din hol, știind sigur că nu va trece mult și-mi va fi utilă. Și nu a trecut prea mult.
Într-o sâmbătă, o zi perfectă să coc o prăjitură, bate Otilia la ușă, cu un bol în mână.
Am tras aer în piept, am zâmbit rece și i-am deschis.
Bună, dragă! Să mă ierți, poți să mă ajuți? Am început niște pancakes, dar nu mai am făină. Poți să-mi dai vreun 300 de grame? Bineînțeles că ți-i aduc înapoi!
Făină, desigur, cum să nu.
Știai eu că pot conta pe tine, ai un suflet bun!
Da, Otilia, pot, dar hai întâi să împărțim socotelile pentru produsele de până acum.
I-am înmânat lista pe care o pregătisem. S-a uitat la mine mirată, parcă nu realiza ce se întâmplă. Până atunci nu îi cerusem niciodată nimic în schimb.
Vezi, aici am scris tot ce ai luat de la mine în ultimele două luni. Ți se pare corect? Ouă cincisprezece bucăți, nu?
Nu le-am numărat… a murmurat ea, sărind de la zâmbet la surpriză.
Eu le-am numărat. Zahăr de patru ori ai cerut din borcan. Ulei, cafea, praf de copt, lămâie, ceapă. E tot corect?
Otilia a amuțit, privind când spre lista mea, când spre mine, din ce în ce mai încruntată. Cum adică să pun socoteli între vecini?
Am calculat la prețuri normale din piață, i-am făcut și reducere. Deci ai de dat 250 de lei.
I-am întins mâna.
Cum reglezi suma, îți dau și făina. Chiar pot să ți-o și cern, dacă dorești.
Vorbești serios?! Tu-mi ceri bani pe sare și chibrituri?! s-a revoltat ea.
Mai mult ca niciodată, i-am răspuns. Dacă tot nu ai returnat nimic, consider că ai cumpărat produsele și nu le-ai împrumutat. Rog să plătești.
Ce zgârcit poți fi! Credeam că suntem oameni… Ești un adevărat cărpănos!
Zgârcenia e să ai bani de sushi, dar să cerșești o rolă de hârtie igienică de la vecini, i-am răspuns calm.
S-a înroșit la față.
Să nu mai cer pe viață nimic de la tine! Și făina ta să-ți stea în gât!
Mi-a trântit ușa în nas, iar eu am rămas cu lista în mână, cu un sentiment de ușurare, nu de supărare.
De-atunci au trecut două săptămâni. Otilia nu mă salută, în lift întoarce capul și se face că vorbește la telefon. Am auzit-o plângându-se la administratorul blocului că aici sunt niște oameni stranii și răi.
Acum mă tot gândesc: oare am procedat corect? Sau trebuia să înghit în continuare? Ce aș fi făcut altfel nu știu, dar știu sigur că, uneori, bunătatea fără măsură nu te ajută cu nimic ba chiar te sapă încet.
