Data de azi: 17 martie
Mi-e aşa de greu să-mi ţin nervii în frâu! Iar astăzi am ajuns la capătul răbdării mele. Totul a început, ca de obicei, pe palier, acolo unde Victoria, fata vecinei mele Anișoara, transforma de ceva timp spaţiul comun într-o fumarie, fix la uşa apartamentului meu. Iar când i-am atras atenţia, a răspuns cu acelaşi tupeu obraznic:
Şi unde scrie, doamnă, că aerul ăsta e al dumitale? Palierele astea-s comune, fumez dacă vreau, scuip dacă vreau. Pune mâna şi citeşte legea!
Victoria, cu cei douăzeci de ani ai ei, ţinea ţigara electronică la buze şi îmi arunca fumul dulceag, obraznic, chiar în față. Lângă ea, doi băieți tolăniți pe pervazul geamului, râdeau grohăitor. Pe jos, mizerie de nedescris: mucuri de țigară, doze goale de energizant, coji de semințe.
N-am tuşit, n-am făcut scandal, cum probabil aşteptau. Mi-am ridicat doar ochelarii pe nas şi am privit-o pe Victoria aşa cum mă ştie toată lumea de la fabrică hotărât, rece, de-ți vine să te ascunzi de rușine.
E spațiu comun, Victoria, așa e. Tocmai de aceea, nimeni nu are dreptul să facă mizerie, să fumeze sau să scuipe. Ai cinci minute să strângi după tine și gașca ta. Altfel nu o să-ți placă deloc cum voi proceda.
Vai de capul meu! Ia uite ce speriată sunt! a pufnit ea, scuturând ostentativ cenușă pe gresia abia spălată de domna de la curățenie. Mai bine vezi-ți de pastilele tale, nu cumva să te lase inima! Și ce, să-i spui lu mama? Ea m-a pus să ies aici, că nu vrea să-i afum casa!
Băieții au râs tare. Am intrat în apartament și am trântit ușa, izolând toată zarva scării.
Miros de cartofi prăjiți și lemn vechi. Era mirosul casei mele, familiar, însă de câteva săptămâni era acoperit de duhoarea de țigară care pătrundea prin ușă. În bucătărie, Pătru era ghemuit la masă.
Are 32 de ani, dar arată cu zece peste vârstă. Nepotul răposatului meu soț, locuiește cu mine de zece ani. Băiat cumințel, introvertit, are un început de calviție și e puțin adus de spate, iar vecinii îl iau peste picior pentru stângăciile lui. La atelierul de ceasornicărie unde lucrează, e văzut ca băiatul ăla ciudat.
L-lena, iar fac gălăgie ăștia? a întrebat, micșorându-se parcă la fiecare bubuitură de afară.
Mănâncă, Pătru. Nu te consumă pe tine, i-am poruncit, turnându-i cartofi în farfurie. Însă în mine clocotea.
Seara, am bătut la ușa Anișoarei. A deschis în halat, cu masca de față pe chip și telefonul pe speaker.
Anișoara, fata ta a transformat holul într-o bodegă. Duduie muzica până noaptea, fumul intră în casă. Trebuie să iei măsuri.
Anișoara nici măcar nu s-a sinchisit să pună telefonul deoparte:
Lena, tu chiar n-ai cu ce te ocupa? Sunt tineri, unde să meargă, că afară e frig? Lasă-i, că nu-s drogați, socializează și ei. Nu de alta, dar n-ai copii, de asta ai frustrări. Și Pătru al tău și-a găsit loc să locuiască, el nici n-ar trebui să conteze!
A fost o lovitură murdară. Dar am tăcut și am privit-o drept în ochi.
Deci tinerețe îi zici… Bine, Anișoara. Mesajul l-am primit.
M-am întors în casă, am scos mapa de documente și m-am pus pe notat. Emoțiile sunt pentru cei slabi. Cei puternici folosesc Codul Civil și Regulamentul Asociației de Proprietari.
O săptămână am stat cuminte, fără nicio replică. Victoria a crezut că am renunţat şi a instalat un fotoliu ponosit pe palier, muzica răsuna până pe la unu noaptea. Mizeria, parcă la ordinea zilei.
Vineri însă, s-a întâmplat totul.
Pătru venea de la atelier, cu sacoșa de cumpărături și o cutiuță cu un mecanism comandat de cineva. Pe hol, unul dintre băieții Victoriei, îi ziceau Sălciu, i-a pus piedică.
Pătru s-a împiedicat, plasa s-a spart, merele s-au rostogolit prin mizerie, iar cutia cu mecanismul s-a izbit de perete.
Uite, bă, a decolat struțul! a strigat Sălciu, iar ceilalți au râs.
Victoria trăgea alene din țigară:
Bă, ai grijă pe unde mergi, să nu te mai-mpiedici. Hai, adună-le cât ți-s băieții buni la suflet!
Pătru, roșu la față de rușine, aduna cu mâinile tremurânde merele. Ochii îi sclipeau de neputință. S-a obișnuit S-a obișnuit să fie pus la colț, că nu sare nimeni pentru el.
Atunci am deschis ușa. Am ieșit cu telefonul în mână, camera video fixată pe Sălciu.
Fapte reprobabile, destrăbălare şi prejudicii, am rostit cât de clar am putut. Am filmat tot. Acum sun la poliție, iar mâine duc înregistrările la asociație.
Lasă telefonul jos, tanti! a sărit Sălciu, dar vocea mea era mai convingătoare ca orice polițist.
Pătru, intră-n casă!
D-dar merele a bâiguit el.
Lasă-le! Nu valorează nimic, aşa cum nu valorează nici gunoiul care ne-a invadat palierul.
După ce a intrat Pătru, m-am întors spre Victoria.
Acum mă asculți? Ți se pare că am stat degeaba o săptămână întreagă? Am adunat dovezi.
Ce bazaconii a încercat să protesteze, dar vocea îi tremura.
Am luat legătura cu proprietarul apartamentului. Mama ta e doar chiriașă, nu? Apartamentul e pe numele tatălui tău, plecat la București, convins că fiica lui e o domnișoară silitoare la Medicină, nu o mătură care adună derbedei pe scară.
Victoria a început să tremure. Tatăl ei avea o reputație serioasă și era dur, asta știe toată lumea.
Nu n-ai să poți a șoptit.
Tocmai că deja am putut. I-am trimis filmările și pozele acum zece minute. Poliția e înștiințată. Administratorul blocului are deja plângerea. Mâine vine tatăl tău la Chișinău. Și poliția trece la noi peste o jumătate de oră.
Sâmbătă dimineața scara a vibrat de o voce baritonală.
Beam ceai când a sunat la ușă. Era tatăl Victoriei Andrei Dumitru, om înalt și impunător, cu palton scump. Lângă el, Anișoara, ruşinată și cu ochii umflați de plâns, iar Victoria nu era de față.
Doamnă Elena, vorbi el pe ton ferm, dar civilizat. Vă rog să primiţi scuzele mele pentru comportamentul fiicei mele și al Anișoarei. Curățenia s-a făcut deja pe palier. Vopseaua și reparațiile le plătesc eu. Victoria pleacă la căminul universităţii, iar banii nu-i mai trimit deloc.
Am aprobat din cap, acceptând scuzele ca pe ceva firesc.
Este drept aşa. Dar mai e ceva
L-am chemat pe Pătru, care încă se aștepta să fie mustrat.
Fiul dumneavoastră, aseară, a fost insultat şi i s-a deteriorat munca sa, am spus calm. Pavel e ceasornicar de excepţie, reface mecanisme cum unii nici în Elveţia nu ştiu.
Andrei Dumitru a privit atent la Pătru cel mic și timid.
Ceasornicar?
R-r-restaurator, a spus Pătru, tremurând puţin.
Foarte bine, uite, am o colecție de Bătrâni elveţieni, unul e stricat din toamnă, trei meşteri au refuzat să-l repare. Te bagi să-l vezi?
Pătru, pentru prima dată privit ca om adevărat, nu ca o fantomă nevăzută de pe scară.
Pot încerca d-dacă arcul n-a cedat!
Ne-am înțeles, l-a strâns puternic de mână Andrei. Îmi pare rău pentru copilă și pentru educaţia ratată. Să primeşti despăgubirea și comanda!
Când a plecat, Pătru a stat mult și și-a privit palma. Apoi s-a îndreptat pentru prima dată, pieptul înainte.
Tanti Lena, a spus aproape fără să se bâlbâie. Eu strâng merele alea. Nu-i bine să pierdem mâncarea!
M-am întors repede ca să nu-mi vadă ochii umezi.
Adună-le, Pătru. Şi pune ceainicul pe foc. Astăzi e sărbătoare.
Pe palier mirosea a clor şi vopsea proaspătă. În casa noastră, a cartofi prăjiţi și plăcintă caldă. Iar din bucătărie se auzea vocea lui Pătru explicându-mi mecanismul unui tourbillon. Fumăria a dispărut, de tot.
