Jurnal, miercuri
E aproape ora zece și mă gândesc din nou la aventurile Larisei peste gard. De fapt, nu-i niciun mister la mijloc: în fiecare noapte, pe la două, aud cum scârțâie plasa de sârmă și cum foșnesc sacii pe grămada mea de gunoi de grajd. Nici la încoronarea de la Alba Iulia nu era atâta agitație la noi pe uliță!
Aseară am ieșit val-vârtej pe prispă, direct spre gard și, fără să-mi bat capul cu politețuri, am întrebat pe ton tăios:
Larisa, ai mai trecut cu gălețile pe la grămada mea? Nici nu mai e întrebare, doar spun adevărul gol-goluț.
Nu m-am mirat că a ridicat sprânceana cu aer nevinovat. O știu de când eram copii aici, la marginea Chișinăului, dar n-a avut niciodată rușine când era vorba de avantaje. Sprijinindu-se alene pe sapa ei, s-a prefăcut jignită:
Of, Galina, de ce-ți faci sânge rău? N-ai și tu destul acolo, să nu poți da la o copilărie vecină? Nu se cade între moldoveni!
Nu-i vorba de dat, Lari, dar aia nu e bunăstare. Plătesc 2.500 de lei moldovenești mașina, plus transportul! Vezi cât s-a împuținat grămada? Dacă măcar ai fi cerut…
Amă, ce zgârcită te-ai făcut! Nu m-am atins decât de două-trei găleți la castraveți, nu pot să aduc cu camionul ca tine, pensia mea e o rușine n-ajunge nici de-un borș.
Știe ea pe ce coardă să apese: mereu e victima tuturor primăria, vremea, rușii, și normal, eu, că mi se roșesc roșiile mai repede decât la ea.
Nu era problema la două-trei găleți, Doamne ferește! Fierbeam de ciudă că mă lua de fraieră, că nu mă vede.
Tudor stătea liniștit la masă, mestecând pită cu brânză și cucrat ziarul.
Iar a venit la grămadă, nu? m-a întrebat, fără să ridice ochii.
Iar. Și tot pe mine mă face zgârcită.
Pune o capcană, poate o sperii!
Da ce, măcar să n-o găsească fără picior? Lasă, că merge altă șmecherie…
Am privit fix către sera ei din policarbonat, mândria străzii. Se lăuda toată vara cu semințele aduse special de la Bacău, dar mai multă treabă avea cu furatul de la mine.
N-am închis un ochi toată noaptea. Ascultam: lătrau câinii, cântau greierii și apoi… iar foșnetul ăla, iar lopata în grămadă. Femeia nu știe rușine! Ani la rând am acoperit și păzit acel gunoi de parcă era aur…
Dimineață, pe când soarele abia răsărise, Larisa trebăluia de zor printre rândurile de varză.
Bună dimineața, Găluța! Nu ți se îngălbenesc dovleceii?
Râdea cu ochii mici, plini de reușită. Știam clar că azi-noapte dusese iar saci. Și nu puțini!
M-am dus spre magazie și am zărit punga galbenă de drojdie uscată, rămasă de la căpșuni. Hopa! Mi-a venit o idee cât se poate de năstrușnică.
Știam unde ascunde prada în sera ei: saci din aceia groși de construcții, fermi legați, ca să fermenteze mai bine la cald. Acum, cu temperaturi peste 25 de grade și umezeală, era rețeta perfectă pentru vreo năzbâtie chimică.
Am turnat în găleată apă caldă, am azvârlit zahărul rămas și toată drojdia din pungă. A bolborosit amestecul, semn bun. Seara, când Larisa era încă lipită de televizor, am ieșit tiptil, am dat roată la gard prin spatele gospodăriei și am turnat băutura peste suprafața proaspăt răvășită. Să vadă ce gustos e să pui mâna pe ceva de la altul!
M-am spălat bine pe mâini, m-am pitit sub plapumă și chiar am dormit liniștită prima oară după mult timp.
Tudor a mormăit:
Ai visuri frumoase?
O să am, am zis eu și m-am mai acoperit o dată.
Noaptea a trecut liniștită, nici măcar n-am auzit sacii foșnind. O fi fost mai atentă, cine știe?
Dar dimineață… Dumnezeu să mă ierte, n-am mai apucat nici să beau cafea, nici să ascult cucul! A bubuit o țipenie de s-a speriat tot cartierul. Tudor a sărit ca ars.
Ce e, femeie, arde ceva?!
Mi-am tras repede halatul și am ieșit. Aerul mirosea dulce-acrișor, ceva total neobișnuit pentru satul nostru.
Am găsit-o pe Larisa în fața serei, cu ușile larg deschise. Era toată pătată și îi curgeau pe obraz urme groase maronii, iar părul îi mirosea a ciorbă stricată. Nu mă puteam abține să nu mă minunez.
Larisa, ce s-a întâmplat acolo? Ți-a spart cineva conducta?
S-a uitat la mine cu ochii cât cepele, plină de groază și de substanța care fusese, nu de mult, gunoiul meu.
Găluță, a explodat! Ți-ai bătut joc, ceva ai pus acolo!
Am privit printre ochiurile plasei: înăuntru, pe podea și pe pereți, peste ardeii ei dragi, totul era plin de resturile fermentate din saci; pereții serei lucrau de la umezeală, iar mirosul putea dărâma și un taur.
Ce să pun eu? Doar ce produce vaca! Gunoi, apă și muncă, atât.
S-a uitat la mine și tot rumega la gândurile sale: dacă recunoaște că nu era al ei, e hoață. Dar dacă-i proprietara, atunci de ce face spectacol gunoiul? Și-apoi picura, la propriu și la figurat.
Sabotaj! strigă ea, tremurând. Ai vrut să mă otrăvești!
Cu mocirla de la animale? Poate-i blestem de la cineva, tu știi, ai tot zis că ai mână ușoară…
Tudor a ieșit, a văzut scena și a fugit înapoi, prea era amuzant. Larisa a luat furtunul, freca de zor halatul și încerca să scoată mirosul. În zadar! Parcă ducea în spinare tot necazul satului.
Toată ziua au umblat zvonuri prin sat: că ar fi fabrică de rachiu în seră, că a căzut meteorul, că e semn de la Cel de Sus. Larisa a tăcut ca pământul și a spălat până a amorțit.
A scos răsadurile, a schimbat stratul de pământ, pe semne că nici buruienile nu ar fi răbdat puterea acelei hrăneli. Seara nu a ieșit la ceai pe prispa foarte rară anomalie.
După o săptămână, am mai adus o mașină de gunoi. Grămada a rămas neatinsă, niciun zgomot noaptea, totul alb-curat în lumina lunii.
Larisa a trecut dimineață pe lângă gard, cu ochii în pământ. Acum cumpăra fertilizatori doar din magazin, frumos, la sacoșă și pe banii ei.
Salut, vecină! Cum mai merg ardeii?
S-a oprit. Nici urmă de regret în ochi, doar un pic de frică față de amestecurile mele chimice.
Merg, merg, răspunde și dă să plece. Las că mă descurc fără ajutorul tău!
Bine, rețeta știi unde s-o găsești, am strigat după ea.
A scuipat în praf și a grăbit pasul spre poartă.
Eu mi-am turnat un ceai negru, am oftat ușurată. Nu-i vorba de răzbunare, nici de bucurie prostească. Ordinea s-a restabilit: hotarul nu-i doar gard, ci și învățătura minții.
De-atunci am tot timpul drojdie pe raftul cel de sus. Nu se știe niciodată cine mai vine să cerceteze cât sunt de mânoasă… Fiecăruia după merite.
