Vecina îmi fura bălegarul cu sacii, noapte de noapte. Ieri am presărat pe furiș, cu mâna largă, niște drojdie uscată.
Tu iar ai fost la grămada mea cu gălețile? nici nu a fost o întrebare, mai degrabă o constatare clară, fără echivoc.
Lenuța, vecina peste gard, stătea sprijinită de sapa ei în mijlocul stratului de ceapă, uitându-se la mine cu o față de parcă cine știe ce rău i-aș fi făcut, nu de parcă ar fi greșit cu ceva.
Marioara, nu te porni așa! Tu ai acolo o movilă cât un deal! Ți-i păcat să dai și la vecina ta, prietena din copilărie?
Nu e bun ăsta, Lenuțo. E 5000 de lei moldovenești pe mașină, cu tot cu transport, am arătat spre grămada vizibil diminuată din fundul grădinii. Și, vorba aia, e proprietatea mea.
E-hei, să te-neci tu de avuția asta! a dat ochii peste cap teatral. Ce mare lucru că am luat două găleți să pun la castraveți, vezi Doamne, să-i ajut să crească. Eu din pensia mea vai și amar, nu-mi permit să cumpăr cu mașina ca unii
Lenuța știa exact unde să apese. Mereu se victimizează: ori e de vină primarul, ba seceta, ba babele din sat, ba chiar eu, că-mi roșesc roșiile mai devreme decât ale dânsei.
Am intrat în casă simțind un nod în gât de ciudă, nu pentru două găleți și nici pentru bani ci pentru tupeu și pentru senzația aia neplăcută că te ia cineva de prost.
Fiecare noapte, cam pe la două, auzeam foșnete clare, nu un simplu clic de găleată Lenuța lucra cu spor, umplând saci de plastic negri, de construcții, și pleca cu prada ca într-o expediție serioasă.
Toader era la bucătărie, mesteca alene dintr-un sandviș și rezolva cu pixul un rebus.
A mai umblat la grămadă? zice, fără să se uite.
A mai furat. Ba încă m-a făcut zgârcită!
Când pui o capcană?
Și cum să justific după aia dacă rămâne bătrâna fără vreo parte? Aici trebuie minte, nu forță.
Am tras cu ochiul pe geam, direct la sera ei din policarbonat, motiv de invidie în tot cartierul. Lenuța e mereu cu gura plină de laudă, că vezi Doamne are soi special și mână ușoară. Ușoară, nu glumă, mai ales când bagă mâna în ce nu-i al ei.
Noaptea n-am avut somn, ascultam greierii, pe câinele de la vecinul ce lătra la lună și iar, foșnetul. Lopata forfeca bălegarul, la care am muncit cu grijă, l-am acoperit cu folie, l-am protejat iar ea, fără rușine, pur și simplu lua.
Dimineața m-am uitat la grădină Lenuța muncea pe plotul ei.
Bună dimineața, Marioară dragă! Văd că ți-s cam galbene dovleceii, nu-s bolnavi?
Strălucea la față, clar că noaptea a ridicat cel puțin trei saci.
Sănătate, Lenuțo. Nu-ți face plăcerea să mă vezi supărată.
Când am intrat în șură, m-am uitat lung la raftul cu îngrășăminte: semințe, chimicale și o pungă mare galbenă cu drojdie uscată de la piață, bună de pus la căpșuni. Atunci mi-a încolțit ideea.
Lenuța punea prada în saci solizi, îi lega și îi ascundea în sera ei, să se fermenteze la căldură și umezeală exact ambientul perfect pentru o reacție serioasă.
Am umplut o găleată cu apă călduță, am turnat tot zahărul rămas, am amestecat bine și am pus toată drojdia. A început să bolborosească și să miroasă a must proaspăt și a dreptate.
Când s-a întunecat, cu Lenuța încă nevăzută, am înconjurat gardul, am găsit locul pe unde se furișa și acolo am turnat amestecul, amestecând stratul de deasupra. Îți place să iei de la alții? Ia și tu de la mine, dar cu suflet curat.
Am spălat mâinile temeinic și m-am culcat cu sufletul împăcat.
Ce zâmbești așa? Toader, somnoros, din pat.
O să am vise frumoase, zic, trăgând plapuma peste nas.
A fost liniște toată noaptea; Lenuța a lucrat în tăcere.
Dimineața nu s-a auzit nici cucul, nici vreo pasăre. Doar un urlet ascuțit care a spart liniștea și ne-a făcut să tresărim.
Toader desculț, în izmene, a și fugit la fereastră:
Ce-ai pățit, femeie?! strigă el, ștergându-se la ochi.
Eu mi-am tras halatul, am ieșit pe prag și am prins un miros acrișor, ciudat, în aerul rece.
Lenuța stătea lângă sera cea nouă ușa larg deschisă.
Era plină de pete maronii, ca după război cu noroi. M-am dus la gard și am făcut ochii mari:
Lenuțo, da ce-ai pățit? Ți-a crăpat țeava?
S-a întors încet, pe chip spaima amestecată cu resturi de bălegar, de parcă îi venea să fugă și nu mai avea unde.
Marioaro, a explodat! abia a scos. S-a făcut viu, zic!
Am aruncat un ochi prin gard. Dezastru total. Pe unde ieri erau frumos aliniați sacii, azi făcuse totul praf și pulbere.
Drojdia la căldură și umezeală, închiși în saci, au început să fermenteze până au pleznit. Plasticul nu a mai ținut, iar conținutul a fugit pe pereți și pe jos, pe toate răsadurile.
Ce-a bubuit așa tare? am întrebat cu cel mai senin ton posibil.
Sacii! a țipat. Am venit să privesc și unul a explodat, apoi ceilalți după el! Marioaro! Ce-ai băgat acolo?!
Eu? m-am mirat. Numai ce-a lăsat vaca. Dar cum au ajuns sacii mei la tine-n seră, asta-i întrebarea cu adevărat interesantă.
S-a blocat. Dacă recunoaște că-i al meu, tot recunoaște și furtul. Dacă spune c-a fost al ei, atunci de ce a explodat?
Diversiune! a bâiguit într-un final. Ai vrut să mă otrăvești!
Cu ce? Cu bălegar natural? Poate nu ai tu energia bună la seră. Știi doar că ai mână ușoară, după cum te lauzi.
Toader, care se ținea de râs, a dispărut rapid în casă. Lenuța s-a apucat să spele cu jetul de apă, dar mirosul nu s-a dus. A fost mirosul eșecului.
Toată ziua satul a bârfit despre bubuiturile de la sera Lenuței. S-au lansat ipoteze: de la cazan de rachiu până la meteoriți. Lenuța mută, curața sera cu peria.
A scos toată răsadurile și a schimbat pământul prea tare fertilizatorul pentru orice plantă.
Seara n-a mai venit la poartă la vorba obișnuită fapt rar.
Peste o săptămână am adus altă mașină de bălegar. Movila tot acolo, nimeni n-a mai atins-o. Noaptea era liniște, fără nici un foșnet, fără pași pe la gard.
Dimineața, Lenuța a trecut pe lângă mine fără să zică nimic, uitându-se în altă parte. De-atunci cumpără îngrășăminte scumpe, ambalate frumos, pe banii ei.
Să trăiești, vecină! i-am zis. Cum merg ardeii?
S-a oprit, s-a uitat la mine, fără urmă de remușcare, doar frică să nu mai explodeze ceva neprevăzut.
Merg! a mormăit ea. Mă descurc și fără pomană.
Așa și trebuie. Dacă mai vrei rețeta unică, știi unde mă găsești.
A scuipat în ciudă și a fugit spre ușă. Eu am rămas pe prag, cu ceaiul meu negru.
M-a cuprins o liniște ciudată, niciun sentiment de triumf sau răzbunare. Doar o ordine firească. Ce e al meu rămâne la loc, iar ce-i străin nu se mai atinge.
Hotarele nu-s garduri sau hârtii, ci niște lecții clare. Dacă umbli la grămada altuia, trebuie să fii gata să miroși a necaz.
Drojdia uscată o să o țin mereu pe raft. Nu se știe niciodată când alt gândac de Colorado are chef de experimente cu răbdarea mea și la fiecare trebuie un tratament aparte.
