Jurnal personal, luna mai
Nu cred că aş fi povestit cuiva faza asta, de nu se tot repeta ca un ceas stricat. Vărs aici, în paginile astea, că poate mă liniştesc.
Azi-noapte, ca de obicei, am auzit foşnăiala în grădină, de parcă cineva răscolea frunzele. M-am ridicat din pat şi n-am avut nevoie de dovadă ştiam prea bine cine era. Nu era pentru prima dată când vecina mea, Mariana, trecea gardul să-mi tragă pungi întregi de gunoi de grajd. Şi nu că i-ar lipsi curajul! Ziua mă priveşte în ochi la poartă; noaptea, fură ca pisica.
Iar ai fost cu găleata la grămada mea? i-am zis azi, nici nu era întrebare, ci un adevăr spus pe faţă.
Stătea Mariana cu mâinile în şold, pe rândul de ceapă, şi nici că clipea:
Hai, Măriuca, ce mare scofală? Ai acolo o moviliţă întreagă. Nu dai şi la o vecină, la o prietenă din copilărie?
Nu-i vreo comoară, Mariana! Am dat 2.500 de lei moldoveneşti pe maşina aia de gunoi, mare bătaie de cap şi cu livrarea. Şi dacă tot vorbim: e proprietatea mea, nu a ta.
A oftat teatral, cu ochii după cum îi ştiu daţi peste cap:
Nu te zgârci atâta, măi Măriucă! Câteva găleţi am luat, să pun la castraveţi. Eu trăiesc dintr-o pensie mică, nu-mi permit să comand maşini întreagi, ca unii
Ştie perfect pe ce buton să apese: veşnica martiră statul, vremea, Luna plină, toate-s împotriva ei. Şi, desigur, eu, fiindcă roşiile mele rodesc prima dată pe stradă.
Am intrat în casă mai furioasă ca niciodată, nu pentru câţiva saci, ci pentru tupeu. Parcă-s eu proasta satului, iar ea, şmechera anului.
În fiecare noapte, în jur de două, urechea mea nu mă minte: nu-i găleată, nu! Mariana curăţă plasa cu saci de rafie, burduşiţi cu gunoi, de parcă se pregăteşte pentru asediu.
Toader, bărbatul meu, mesteca senin o felie de pâine cu caş şi rezolva rebusul:
Ai văzut că iar a tras la grămadă? întreabă fără să ridice ochii.
Iar. Şi tot eu am ieşit zgârcita, zic.
Pune capac, atunci.
Ce să pun, Toader, să rămân și fără vecină? Hai că-i musai cu şiretlic, nu cu forţă…
Am tras cu ochiul la sera Mariei invidia tuturor. Se laudă că are “soi special” şi mână bună. Mână şi la cotrobăit în gunoiul altuia, clar!
Noaptea aceea n-am avut somn. Am stat cu ochii în tavan, am auzit iarăşi foşnet, apoi sunetul sapei. Îngrijesc grămada cu grijă, pun folie, răscolesc, adun balegă cu chiu cu vai, şi ea vine, o trage pe furiş, îşi umple sacii.
Dimineaţă, iese la grădină, veselă ca cine ştie ce:
Bună dimineaţa, Mariuţă! zbiară spre mine dincolo de gard. Vezi că s-au îngălbenit dovleceii? Nu-s bolnavi, sper!
Chipul ei strălucea de fericire se vedea din urme că a cărat iarăşi, vreo trei saci, fără nicio teamă.
M-am dus la magazia cu grădinărit. Pe raft, cutia galbenă cu drojdii uscate pentru îngrăşământ la căpşune mi-a sărit în ochi. Atunci s-a aprins scânteia în capul meu.
Mariana păstra baleleaga furată în saci de rafie, bine legaţi, să fermenteze la cald, în seră. Să tot fie umed acolo! Mediu numai bun de experimente.
Am pus drojdia într-o găleată cu apă caldă, am aruncat şi nişte zahăr găsit prin dulap. A început să bolborosească ca o tescovină şi-am simţit gustul dulce al răzbunării corecte.
Când s-a lăsat seara, m-am furişat pe la spatele curţii, la locul unde rupe ea gardul de obicei. Acolo am turnat întreaga găleată peste grămadă, am răsucit cu hârleţul şi-am plecat ca o pisică.
M-am culcat cu mâinile curate şi inima liniştită.
De ce zâmbeşti, măi Măriuca? a mormăit Toader, învelit cu plapuma.
O să am vise liniştite azi, dragă…
Noaptea a fost neobişnuită de liniştită. Dimineaţa însă, satul a răsunat de un strigăt cum n-am auzit. Toader a sărit în izmene la geam.
Ce-ai păţit, femeie?!
Am ieşit pe prispa casei, inspirând aerul rece, pişcător de dimineaţă. În adiere, plutea un iz acrişor, inconfundabil. Mariana era la sera ei de policarbonat, cu uşile larg deschise, toată decorată cu pete maronii.
Mariane, ce-ai păţit acolo? Ţi-a explodat vreun cazan?
S-a întors încet; pe chip, groaza şi – da, chiar şi balega.
Măriuca, A FIERBÂNTAT TOT! gâfâia ea. Să-ţi fie ruşine, e viu, mi-a sărit în cap!
Am privit peste tinicheaua ruginită. În seră era dezastru. Sacii cu marfă furată zăceau sparţi, balega fermentată explodase, murdărind totul, de la perete la pereţi. Te mirai să nu crească roşiile din tavan!
Drojdia şi-a făcut treaba: în căldura din seră, sacii bine legaţi au început să fermenteze, să umfle, până au plesnit şi conţinutul a zburat ca la artificii. Patul de ardei favorit inundat în mocirlă. Iar Mariana protagonista unui spectacol pe care nici Pluguşorul nu l-ar fi inventat.
Şi ce ţi-a bubuit? m-am prefăcut neştiutoare.
Sacii! Când am intrat, unul poc! Apoi al doilea! Ai pus ceva, recunoaşte!
Eu? Am pus fix ce-a produs vaca. Restul… sunt mistere. Dar tu ştii mai bine cum au ajuns în sera ta.
Mariana s-a blocat. Se gândea dacă să recunoască sau să se facă tot neştiutoare. Dacă zice că-s ai mei, recunoaşte furtul. Dacă-s ai ei, rămâne cu explozia-n cap.
Asta-i diversiune! a izbucnit într-un final. Mi-ai făcut vrăji!
Drojdii, nu farmece, draga mea! Poate ai tu ghinion în seră sau te-a bătut cineva cu urâtul…
Toader a ieşit în prag, a privit peisajul, a ţinut hohotul în pumni şi s-a retras în casă. Mariana s-a cărat la fântână, cu tot cu halatul plin de mizerie. Se spăla, dar mirosul nu mai pleca aşa uşor era parfumul dulce-amar al înfrângerii.
Toată ziua satul a fiert în bârfe, cică la Mariana a bubuit laboratorul de ţuică sau a căzut o cometă. Ea n-a scos o vorbă: doar freca sera în tăcere. A scos răsadurile, a dat pământul la o parte şi, seara, nu a mai venit la poartă la ceai. Rar moment!
Peste o săptămână, am mai comandat o maşină de gunoi de grajd, pe 2.500 lei, fix în acelaşi loc. Noaptea s-a lăsat cu o linişte nenaturală niciun foşnet, niciun pas pe la gard.
Am ieşit în grădină, sub lună, şi grămada era neatinsă.
Dimineaţa, Mariana a trecut pe lângă poartă, cu ochii în pământ. Acum cumpără îngrăşământ din magazin, frumos, la pungă, plătind cu banii ei.
Bună, vecină! Cum merg ardeii?
S-a oprit. În privirea ei nu mai era obrăznicia din altădată, ci teama de experimente chimice nebănuite.
Cresc! a răspuns printre dinţi. Fără ajutorul tău, mă descurc!
Perfect! Dacă vrei, ştii reţeta secretă…
A scuipat în pământ şi s-a grăbit spre casă. Eu mi-am turnat ceaiul negru, am privit în grădină şi-am simţit în suflet o linişte dreaptă. Nu era nici bucurie mare, nici răutate, doar un echilibru restabilit. Al meu rămâne al meu, iar de-acum nimeni nu mai umblă la ce nu-i aparţine.
Graniţele nu sunt doar garduri, sunt lecţii mici, învăţate din viaţă. Să nu bagi mâna în ce nu te priveşte, că s-ar putea să-ţi explodeze în faţă!
Cutia cu drojdii stă mereu pe raft, să fie. Niciodată nu ştii când vine următoarea colorată să îţi testeze răbdarea. Fiecare musafir cu lecţia lui.
