Vecina de sus
Lenuța, ce-ai făcut cu oala mea mare? Cea în care gătesc eu borșul?
Doamnă Paraschiva, era pusă chiar în mijlocul trecerii. Am pus-o acolo, pe raftul de jos.
Pe raftul de jos! Dar eu nu mă pot apleca acolo, mă doare spatele! Chiar nu te gândești deloc când muți lucrurile altora?
Stăteam la chiuvetă și priveam pe fereastră. Afară mocnea un octombrie mohorât, liniștit și cenușiu. Și înlăuntrul meu picura ceva, nici măcar furie, ci mai degrabă sentimentul acela vag când realizezi: e doar începutul.
***
Doamna Paraschiva a venit la noi într-o vineri seară. Ștefan a întâmpinat-o la lift, i-a dus cele două genți grele și sacul cel mare cu pătrățele la noi i se zice geanta visului basarabean. Zâmbeam. Chiar zâmbeam sincer, pentru că femeia are șaptezeci și opt de ani, i-au spart vecinii de jos tavanul și a început un șantier pe nepusă masă în apartamentul ei, iar administrația blocului s-a urnit abia după jumătate de an. Acum totul e desfăcut până la beton; nu are unde merge. Nu e o invazie, îmi spuneam, e doar temporar.
Cuvântul temporar mi l-am reamintit mai târziu cu o anumită intensitate.
Eu am cincizeci și șase de ani. Nici babă, nici tinerică, exact la mijloc: știu deja cât valoarez și totuși am destulă flexibilitate ca să nu mă rupă oricare adiere. Lucrez acasă: primesc comenzi de broderie artistică pentru colecționari privați și mici galerii. Nu e hobby, e sursă de venit, și nu puțin. Mai susțin și un curs online de broderie cu fir de aur și cu motive tradiționale. Colțul meu de la geam, cu lumină bună de la nord, ațele, rame, materiale, scheme imprimate nu e doar locul meu. E adevăratul meu atelier. Hrănitoarea mea.
Stăm cu Ștefan într-un apartament cu două camere, bine compartimentat. Ne-am mutat aici acum opt ani, după ce copiii au crescut și și-au luat zborul. Primii doi ani am aruncat tot ce era pe lângă fără crize, fără regrete. Am dat, vândut, aruncat orice nu ne folosea. Au rămas doar cele necesare și frumoase. Pereți luminoși, mobilă puțină, niciun covor pe pereți, niciun bufet cu bibelouri sau cristal, nicio floare uscată în vază în amintire. Trei ghivece vii pe pervaz: un ficus, o sansevieră și rozmarin pe bucătărie. Fiecare raft știe exact ce ține. Fiecare sertar se închide perfect, căci are fix cât încape.
La început, Ștefan bombănea. Spunea că parcă ar fi la hotel. Apoi s-a obișnuit și a devenit el mai sever dacă se rătăcea ceva. Ne-am găsit ritmul, aerul nostru, felul nostru de a respira împreună.
În acest aer a intrat doamna Paraschiva.
***
Primele două zile au fost aproape bune. Și-a organizat camera de oaspeți, pregătită în grabă: am pus o canapea pliantă și am golit jumătate de șifonier. Am adus și o lampă de veghe, i-am pus pahar cu apă și o carte pe noptieră. Mi s-a părut chiar grijuliu și atent.
Dar a treia zi am găsit pe pervazul de pe hol un mileu croșetat, rotund, crem, cu model fin de jur-împrejur. Era sub telefonul dânsei, ca și cum acolo îi era locul dintotdeauna, ca și cum pervazul acela îi aparținuse mereu.
Am luat mileul, l-am sfârșit cu grijă și l-am pus pe noptiera ei.
A doua zi, mileul era înapoi pe pervaz.
Am înțeles că nu e răutate. În asta era toată dificultatea. Doamna Paraschiva nu se lupta cu mine; ea doar trăia cum știa ea. Mileul sub telefon era pentru ea ordine. Era confort, era firesc. A crescut într-o lume în care cu cât ai mai multe lucruri, cu atât casa e mai bogată. Un pervaz gol e semn de sărăcie sau neglijență. Stocul de orez în cinci borcane de mărimi diferite era gospodărie, nu aglomerație.
Și eu am crescut în aceeași lume, dar am plecat de acolo conștient.
***
Spre sfârșitul primei săptămâni, bucătăria nu mai semăna cu a noastră. Au apărut trei oale emailate de felurite dimensiuni, care n-aveau loc în dulăpioare și tronau grăbite pe blat. Pe lângă ele un suport galben pentru capace, în formă de copac. Frigiderul devenise poligon de teste: borcane cu castraveți murați (de la grădina fiicei doamnei), un recipient cu slănină la usturoi, o pungă cu fasole pusă la umflat, o cutie cu ceva învelită în mai multe straturi de folie, la care nici nu îndrăzneam să mă uit. Iaurturile mele erau puse pe ultimul raft al ușii, împinse de o borcană cu hrean și o sticlă de socată făcută în casă.
Am mutat iaurturile înapoi. Le-a mutat și dânsa înapoi.
Seara, bucătăria mirosea a varză călită, ceapă prăjită și încă ceva greu, sățios, specific anilor de odinioară. Nu zic că-i rău. Dar nu era mirosul meu, nici seara mea, nici aerul meu.
Ștefan venea acasă, trăgea aer pe nas și spunea:
O, a gătit mama! Ce miros bun
Eu tăceam.
***
La două săptămâni, în sufragerie a apărut un covoraș sintetic la canapea, cu rozete pe margini unul de acela pe care-l cumperi de la tarabă cu 100 de lei. Doamna Paraschiva și-a explicat: îi e frig la picioare dimineața când se ridică și toată viața a avut covoraș la pat. Ce să-i zici? Că nu-ți place covorașul? Ți-ar fi rușine de meschinărie.
Am tăcut.
Apoi, în cuierul din hol, a apărut o jachetă a dânsei. Nu în dulapul unde îi pregătisem un loc, ci la cuierul comun, lângă paltonul lui Ștefan. O jachetă groasă, din flanel, bej cu albastru, ocupa un cârlig și mai aluneca puțin și pe geaca lui Ștefan.
Am mutat-o pe un alt cârlig, lângă ușa băii.
Doamna Paraschiva a găsit-o și a pus-o iar la vechiul loc.
E prea departe acolo, greu de ajuns, a zis dânsa.
Am încuviințat din cap.
Seara, Ștefan mă întreabă:
Ești bine? Pari cam tăcută
Sunt ok, am răspuns.
Era o minciună și știam amândoi. Dar amândoi am ales să ignorăm.
***
Despre dormitor trebuie să povestesc, pentru că acolo era locul muncii mele, și deci bani nu mai era vorba de gusturi sau covorașe.
La fereastra de nord mi-am amenajat biroul: blatul de mesteacăn, făcut special, cu rafturi pentru scheme, sertare pentru ațe. Lampă cu lumină de zi, pe braț flexibil, spectru neutru, pentru că în broderie trebuie nuanță precisă. Pe etajeră am sortat firele de bumbac și mătase pe culori, reci și calde, ca un curcubeu. Nu e decor, e sistem de lucru.
Pe gherghef era prinsă o comandă importantă: pentru un colecționar din Chișinău, replică după o praporă veche de biserică, tehnică cu fir aurit și mătase japoneză. Trebuia predat până la sfârșitul lui noiembrie. Avansul îl primisem deja 8.500 lei moldovenești.
Muncisem la ea trei luni.
Nu lăsam pe nimeni să atingă ghergheful. Explicam: se strică tensiunea materialului și trebuie luat de la capăt. Ștefan știa. Nu avem pisici. Copiii sunt departe. Totul sub control.
Până a venit doamna Paraschiva.
***
Era joi, la amiază. Am plecat la mercerie pentru o anumită nuanță de ață terra cotta cu irizații aurii; nu poți comanda online asemenea nuanță, trebuie văzut pe viu. Am mai intrat și la farmacie. N-am lipsit mai mult de o oră și jumătate.
M-am întors. Am intrat în dormitor.
Doamna Paraschiva sortase firele mele de mătase pe cutii, după cum socotea dânsa: muta, aranja, recupla. Pe masă, lângă gherghef, o bobină de mătase japoneză era derulată, firul retezat la jumătate și încurcat. Era roz-auriu, nu mai aveam rezervă. Mai rău colțul materialului de pe gherghef era șifonat, de parcă cineva s-ar fi rezemat sau a agățat ceva stângaci.
Am stat în prag, fără cuvinte.
Doamna Paraschiva s-a întors calmă:
Lenuța, ce dezordine aveai! Eu doar te-am ajutat, am pus pe culori. Uite ce frumos e acum.
Doamnă Paraschiva, am spus încet, vă rog ieșiți.
Dar eu doar să ajut
Înțeleg. Ieșiți, vă rog.
A plecat, ofensată, cu buzele strânse.
Am închis ușa, m-am pus jos pe podea și am verificat lucrul. Firul n-a agățat țesătura, bine. Șifonarea a cedat după ce am reglat iar tensiunea. Din bobină, o treime de mătase am tăiat, n-a mai putut fi salvată firul subțire ca pânza de păianjen se rupe la fiecare forțare.
Nu era un dezastru. Dar aici mi-am dat seama: nu se mai poate așa.
***
Seara, Ștefan m-a întrebat de ce mama stă tăcută la masă.
I-am povestit.
A stat cu buza mușcată, a zis:
Nu a făcut-o cu rea intenție. A vrut să ajute.
Știu că nu intenționat.
Lenuța, rabdă nițel. Îi este greu. E într-un spațiu străin.
Ștefan, acesta e spațiul meu de lucru. Eu câștig bani.
Înțeleg. Dar mama nu rămâne mult.
Nu rămâne mult mi s-a repetat de două săptămâni. L-am întrebat direct:
Cât mai stă?
Zic muncitorii că termină prin decembrie.
Decembrie. Deci încă o lună jumate… M-am uitat la el. Avea expresia aceea pe care o cunosc: ținea la amândouă și nu voia să aleagă. Era genul care crede sincer că, dacă îi rogi pe toți să rabde, se rezolvă de la sine.
Mi-era clar că de rezolvat, trebuie să rezolv eu.
***
În noaptea aceea nu am dormit. M-am frământat, am analizat opțiuni: discuție deschisă cu soacra? Plânge, îl toacă pe Ștefan, mă acuză că o izgonesc. Scandal? Mai rău. Ultimatum soțului? Îl pun la mijloc, nu-i corect, nu-i sănătos. Să rabd? Nu. Am închis acest capitol cu firul tăiat de mătase.
Rămânea a patra cale. Ființă. Lent, fără supărare.
Trebuia să rezolv două lucruri: să-i umplu doamnei Paraschiva timpul ca să stea mai puțin în casă și să grăbesc astfel încât să vrea ea să revină la ea cât mai repede.
Nu era plan de răzbunare, ci supraviețuire. Diplomatic, cinstit: nu-i voiam răul. Voiam doar să-mi recuperez casa.
***
Întâi, timpul liber.
Doamna Paraschiva, știam asta, e o femeie activă. La blocul ei, merge la bibliotecă, la biserică, vara la grădină la fiică-sa. Aici, la noi, se plictisea și plictiseala la o vârstă duce la hiperactivitate pe spațiu redus adică la noi în apartament.
Am sunat-o pe prietena mea Irina, la Centrul de zi al vârstnicilor. Ce activități sunt pentru seniori?
O grămadă! Avem mers nordic luni și joi, cor miercuri și vineri, atelier de bricolaj, prezentări de sănătate, tot gratuit cu buletin.
Cum se înscrie?
Numai să vină.
Nu i-am zis soacrei direct iată niște activități, poftiți. Ar fi părut de-a dreptul obraznic. Am abordat altfel.
La masă, printre altele, am spus:
Doamnă Paraschiva, știu că ați cântat mereu. Ștefan povestea.
I s-a luminat fața. Chiar avusese voce, cânta la serbări.
Am aflat, am continuat, la centru avem cor pentru adulți. Mi-a spus o cunoștință. Dirijor tânăr, oameni de treabă, gratis. M-am gândit că poate v-ar place, totuși aici sunteți cam singură.
S-a codit. Cum să meargă singură într-un loc nou…
N-am insistat. Am plantat sămânța.
În trei zile am reluat, menționând că au ieșiri festive, corul apare în ziarul de sector. La cuvântul ziar a tresărit. Am văzut cum i se aprinde o scânteie.
Apoi mi-a cerut să-i desenez cu mâna ei harta spre centru.
Am desenat, cu litere mari, pe hârtie bună.
Miercuri a plecat de acasă la 10 dimineața, s-a întors la 3. Cu obrajii îmbujorați, ochi strălucitori.
Acolo numai femei de treabă, zice. Dirijorul, domnul Paul, e tânăr, dar exigent. Cântăm și populară și romanțe. Mi-a zis să merg și data viitoare, am voce de contralt!
Minunat, am zis eu și chiar eram bucuroasă pentru dânsa.
De-atunci, miercurea și vinerea pleca de acasă pentru ore bune. Apoi s-au mai adăugat și plimbările matinale cu bețele o colegă de la cor, tanti Nina, stătea în blocul vecin și era extraordinară.
În casă a devenit liniște. Nu pustiu, dar liniște.
***
A doua parte avea nevoie de tact.
Am sunat-o pe fiica doamnei Paraschiva, Mihaela. Nu fusesem niciodată prea apropiate, doar relații de fini. Am spus direct:
Mihaela, ne bucurăm că stă mama la noi. Dar cred că îi prinde mai bine să se întoarcă la ea, printre vecini. Șantierul prea lung obosește un om în vârstă.
Mihaela a zis că meșterii întind, de necontrolat, tot amână.
Controlezi tu direct sau prin cineva?
Zice că printr-un cunoștință de-al soțului, care sună din când în când la echipă. Deci de fapt, fără supraveghere.
Pot să ajut eu. Cunosc niște oameni din construcții; pot evalua și spune clar cât mai e de lucru.
A fost foarte încântată. Nici ei nu-i mai convenea situația.
Aveam într-adevăr pe cineva: moș Gheorghe, vecinul de la trei, a lucrat decenii ca maistru pe șantier, tot ajută vecinii cu sfaturi. Am stat la o cafea, i-am explicat.
Să torni șapă, să gletuiești pereții, să schimbi robineții? a zis moșul. Trei săptămâni de muncă, dacă vrei cu adevărat.
S-a dus, a vorbit cu șeful echipei. Totul clar: munceau pe trei șantiere odată, la doamna Paraschiva veneau la două zile, banii îi primiseră deja și nu se grăbeau.
El a discutat cu șeful scurt și aspru. Trei săptămâni termen, doar așa.
Mihaela a renegociat contractul. A doua zi, brusc, au venit toți băieții și și-au dat silința.
Nu i-am spus nimic lui Ștefan. Nu ca să ascund, doar n-am vrut să-l pun să aleagă sau să-l apese vreo vină.
***
Trei săptămâni, cât a durat totul, au fost cu suișuri și coborâșuri.
Erau seri bune, când doamna Paraschiva venea bucuroasă de la cor, povestea ce-a mai spus tanti Nina, despre cum au intrat la cofetărie după repetiție, despre laudele lui domnul Paul. Atunci era veselă, ușoară, și luam cina toți trei, iar ea depăna amintiri din tinerețe și era chiar cald.
Dar au fost și zile grele.
Într-o dimineață am găsit ficusul meu Benjamina mutat de pe pervaz într-un colț. În locul lui era ghiveciul cu mușcată adus de dânsa. Florea roz, bogată. Motivul? Ficusul stătea în lumină, iar mușcata iubește geamul
Spre seară, ficusul lăsase frunzele.
Am pus la loc ficusul, mușcata pe masa din camera dânsei. Ne-am întâlnit cu privirea.
Puteai măcar să întrebi, a zis dânsa.
La fel, am răspuns eu.
A fost unica dată când a sărit scânteia, nu scandal, nu lacrimi, pur și simplu am văzut-o, și ea pe mine.
Ne-am îndepărtat fiecare la ale noastre. La cină vorbeam altceva.
Ștefan vedea tot și tăcea. Uneori tăcerea lui mă supăra mai rău decât mutatul florilor. Mulți bărbați fac așa: dacă nu te uiți la o crăpătură, poate se astupă singură.
Nu se astupă. Niciodată.
***
Într-o seară, doamna Paraschiva s-a retras devreme. Am rămas la masa mea, lucrând luminată de lampă, firul mergea lin. Ștefan a venit, s-a așezat pe marginea patului.
Ești necăjită pe mine, a spus, nu a întrebat.
Un pic, am recunoscut. Nu pe tine ca om. Pe situație.
Înțeleg că ți-e greu.
Chiar înțelegi, am zis, fără să mă uit la el. Dar una e să înțelegi, alta să fii alături.
A tăcut.
Ce-ai vrea să fac?
Nimic. Deja rezolv singură.
Nu m-a întrebat ce anume. Poate n-a vrut să știe, poate îi era teamă să aleagă. S-a întins, a citit puțin, a adormit. Eu am mai lucrat o oră, ascultând ceasul și respirația bătrânei de dincolo de perete, ajunsă aici nu cu răutate, ci cu viața ei.
Mă gândeam: în certurile de familie cel mai toxic nu e ura. Ura e măcar sinceră. Ce te macină e când toți oamenii buni se iubesc, dar nimeni nu mai rezistă. Că nu mai știi pe cine să acuzi.
***
Renovarea s-a terminat mai devreme decât prezisese chiar moș Gheorghe.
Mihaela m-a sunat, nu pe Ștefan, pe mine, într-o sâmbătă dimineață. Mi-a spus: meșterii și-au strâns sculele ieri, e gata, doar să aerisești și să faci curat.
Am mulțumit. Am povestit încă puțin și am simțit că parcă ne-am văzut, în sfârșit, ca oameni, nu ca neamuri.
Trebuia acum să-i spun doamnei Paraschiva, astfel încât să nu se simtă alungată.
M-am gândit toată sâmbăta.
Seara, la cină, când povestea despre repetiția corului pentru concertul de Anul Nou, am zâmbit și am spus:
Doamnă Paraschiva, am o veste. Să nu vă speriați, e de bine.
A tăcut, s-a uitat la mine.
Am vorbit acum ceva timp cu un maistru bun, am vrut să vă fac surpriză. El a monitorizat lucrarea, a presat echipa. Mihaela zice că e gata. Puteți reveni acasă.
Doamna Paraschiva s-a uitat la mine, apoi la Ștefan, apoi iar la mine.
Tu… ai organizat asta?
Nu singură. M-a ajutat moș Gheorghe. Nu voiam să vă incomodați mai mult decât trebuie. La dumneavoastră acasă sunteți liniștită. E locul dumneavoastră.
Ștefan mă privea parcă pentru prima oară.
Doamna Paraschiva a stat puțin. S-a apropiat și mi-a luat mâna între palmele ei uscate, calde, grele de viață.
Lenuță, ești un suflet bun.
N-am știut ce să zic. I-am strâns mâna doar.
***
Duminică a fost mutarea. Ștefan a dus-o cu bagajul, a ajutat-o să se instaleze. Eu am zis că rămân, fac masa. De fapt, voiam să am liniște în casa mea.
Jumătate de oră după plecarea lor am bântuit prin casă. Am intrat în fiecare cameră. Am pus mâna pe pereți. Am stat la locul meu de la fereastră, uitându-mă la gherghef.
Apoi am luat covorașul cu rozete din camera de oaspeți. Era deja stingher, fără stăpână. Am luat și mileul de pe pervaz, uitat la plecare. Am deschis fereastra. Am ascultat cum intră aerul de octombrie.
Pe urmă, în bucătărie am dat peste un recipient, frumos învelit, pe raftul doi al frigiderului. Am deschis-l era răcituri, cum face doamna Paraschiva: cu trei feluri de carne, preferatul lui Ștefan. Ne-a lăsat mâncare pentru două zile.
Am închis frigiderul și m-am rezemat cu spatele.
Așa-s oamenii: ne pot încurca să trăim și totuși să-ți lase mâncare la plecare.
***
Seara a venit Ștefan. Am luat cina împreună. Puține vorbe, dar liniște. El a spălat vasele, eu le-am șters, fiecare ca de obicei.
La culcare, s-a uitat la tavan și a zis:
Deci tu ai rezolvat cu șantierul.
Da.
Și de ce n-ai zis?
Am stat o clipă.
Mi-ai zis să am răbdare. Eu n-am mai avut, am acționat. M-am gândit că nu ai vrea să întri prea mult în asta.
Dar puteai să ai încredere.
Ștefane, am avut. Doar că știam că te apasă să alegi între noi. N-aveai nevoie de asta.
A tăcut mult.
A fost deștept, a zis. Și puțin trist.
Știu. Iartă-mă.
Stăteam amândoi în întuneric și mă gândeam: nu e o poveste perfectă. Nimeni n-a spus fix ce gândește. Nimeni n-a făcut marele dialog de final ca în cărțile de psihologie. S-a rezolvat pe ocolite, fără ceartă, prin efort aproape invizibil.
Nu știu dacă e bine sau rău.
***
Doamna Paraschiva a sunat după o săptămână. Părea mulțumită. Zicea că în casă e luminos, proaspăt, pereții bej, exact cum voia dânsa. Și-a găsit cănile după mutat, le-a pus la loc. A vizitat-o pe tanti Valentina de la trei, bolnavă, care s-a bucurat s-o revadă.
La cor tot am să merg, a zis. Domnul Paul zice că poate participăm la concursul de oraș, în februarie. Tanti Nina vrea să mergeți și voi cu noi.
Foarte frumos, am zis.
Lenuță, a mai spus și s-a oprit o clipă. Îmi dau seama că te-am încurcat, când am stat la voi.
N-am spus nu-i nimic, a fost bine. Nu era adevărat, și amândouă știam.
Suntem diferite, doamnă Paraschiva. Și e normal. Important e că acum vă e bine.
A tăcut puțin.
Da, asta contează.
***
Mă mai gândesc din când în când la acele șapte săptămâni. Nu des, dar mă gândesc.
La covorașul cu rozete. La oalele emailate pe blat. La mușcată pe pervazul meu. La răcitura din frigider. La mâna uscată și caldă a doamnei Paraschiva. La puțin trist spus de Ștefan, mai sincer decât orice altceva.
N-am câștigat un război. N-a fost război. A fost o sarcină de dus. A fost o casă pe care am păstrat-o, fără să țip, fără să umilesc.
Nu-i eroism. E exact ce ai de făcut uneori: să reziști și să ții conturul vieții tale, când altcineva, nu rău intenționat, ci pur și simplu din obișnuință, începe să-l deformeze.
Apărarea granițelor proprii nu e despre ziduri sau scandal. Uneori e să știi exact ce vrei și să te ții de asta, lin și tăcut.
Iar familia familia e o ciudățenie: supraviețuiește în orice. Răsuflă prin crăpături. Și uneori, tot ea îți lasă răcituri în frigider la plecare.
***
În noiembrie am predat prapora clientului. A spus că-i mulțumit. Mi-a transferat restul sumei. Mi-am cumpărat un ghem nou de mătase japoneză, galben-aurie ca frunza de toamnă, și am pus-o frumos în sertar, la locul ei.
Pe pervaz trei ghivece: ficus, sansevieră și rozmarin. Fără mileuri.
E liniște. Miroase a cafea și puțin a ceară de la lumânare. Ștefan citește în fotoliu. Afară e deja aproape iarnă.
Totul e la locul său.
***
O lună mai târziu am mers în vizită la doamna Paraschiva. I-am dus o cutie cu pastilă de la cofetăria pomenită cu tanti Nina. Ne-a întâmpinat zâmbitoare și ne-a arătat, cu mândrie, renovarea: camerele luminate, pereți bej, exact cum și-a dorit. Și, pe fiecare pervaz, mileuri. Iar lângă canapea, același covoraș cu rozete.
M-am uitat la ele și n-am simțit nimic: nici supărare, nici condescendență. Era pur și simplu casa ei.
La ceai, ne-a spus:
Să veniți în februarie la concert. Cântăm Speranța de Păunescu. Vreau să mă auziți.
Ștefan a zis:
Venim, mamă.
Eu am spus:
Sigur.
