Vecina de deasupra
Mioara, unde ai pus oala mea? Cea mare, în care fac de obicei ciorba?
Doamna Paraschiva, era fix în mijlocul trecerii. Am pus-o acolo, jos, pe raftul de jos.
Pe raftul de jos! Dar eu nu pot să mă aplec acolo, mă doare spatele! Tu te mai gândești la ce faci cu lucrurile altora?
Eu stăteam la chiuvetă, privind pe geam. Afară ploua un noiembrie domol, stins, gri. Și în mine parcă picura ceva anevoie, nu furie, mai degrabă sentimentul acela clar că e doar începutul.
***
Doamna Paraschiva a venit vineri seara. Doru a întâmpinat-o la lift, i-a cărat două sacoșe grele și geamantanul ăla imens, model “visul oricărui ocupant”, cum zic moldovenii cu haz. Zâmbeam sincer, pentru că înțelegeam: are șaptezeci și opt de ani, renovarea la ea în apartament a început pe neașteptate, vecinii de jos au inundat pereții, administrația blocului a mișcat greu, după jumătate de an doar, și acolo acum totul e sfâșiat până la beton. N-avea unde să ducă. Nu e o invazie, mă tot linișteam, e doar temporar.
Cuvântul “temporar” urma să-l privesc altfel, cu gust amar, mai târziu.
Eu am cincizeci și șase de ani. Nici tânără, nici bătrână, taman între două vârste: știu ce preț am, dar sunt destul de flexibilă să nu mă rup la orice adiere. Lucrez acasă: iau comenzi pentru broderie artistică, pentru colecționari particulari ori mici galeriinu e hobby, sunt bani serioși. În plus, țin online un curs pentru cine vrea să învețe picătură pe picătură broderie cu fir de aur și cu punct românesc. Colțișorul meu de lucru, în dormitor, cu lumină bună de la fereastra nordică, ațele, gherghefurile, tiparele, hârtia creionatăe atelierul meu, sursa mea de pâine.
Noi cu Doru avem două camerenu palat, dar planificată bine. Ne-am mutat acum opt ani, când copiii au zburat pe cont propriu, și doi ani m-am tot descotorosit de prisos. Fără dramă, fără regrete: am dat, am vândut, am aruncat tot ce nu ne slujea. Am păstrat doar frumosul și folositorul. Pereți luminoși, mobilă puțină, fără carpete pe pereți, fără vitrine cu bibelouri și fără flori uscate în vase moștenite. Doar trei ghivece pe pervaz: un ficus, o sansevierie și un rozmarin mic pe bucătărie. Fiecare raft știe ce are pe el. Fiecare sertar se închide lejer, pentru că n-are decât ce-i trebuie.
Doru bombănea la început, zicea că trăiește ca la hotel. Pe urmă s-a obișnuit. Ba chiar acum se supără dacă uită cineva un lucru aruncat aiurea. Ne-am găsit ritmul, aerul, stilul nostru de a respira împreună.
Ei, în aerul ăsta a intrat Paraschiva.
***
Primele două zile au fost aproape bune. S-a instalat în camera oaspeților, pe care am amenajat-o pe fugă, cu o canapea extensibilă, jumătate de dulap liber. I-am adus lampă în plus, un pahar cu apă, o carte pe noptieră. Mă gândeam: ce grijulie-s!
Dar în a treia zi am găsit pe coridor la fereastră un mileu croșetat. Rotund, gălbui, cu irizații delicate pe margini, așezat sub telefonul Paraschivei, ca și când acolo ar fi stat dintotdeauna, ca și cum fereastra aceea era a ei.
Am luat mileul. L-am împăturit, l-am pus în camera ei, pe noptieră.
Dimineața următoare, mileul era iar pe coridor.
Atunci am înțeles că nu e cu rea-credință. Aici era tot necazul. Paraschiva nu lupta cu mine, ea trăia cum știa, pentru ea mileul sub telefon aducea ordine, era casă, era firesc. Crescuse într-o lume unde cu cât ai mai multe lucruri, cu atât casa e mai bogată, unde o fereastră goală dovedea sărăcie, iar borcanele de orezgospodărire, nu harababură.
Și eu am crescut în lumea aia, dar am ales, conștient, să ies din ea.
***
La sfârșitul săptămânii, bucătăria nu se mai recunoștea. Apăruseră trei oale smălțuite, fiecare altă mărime, ce nu încăpeau nicăieri și trona pe blat. Lângă ele, suport de capace din plastic, galben, cu tentacule ca de caracatiță. Frigiderul devenise poligon de testare: borcane cu castraveți murați (de la fata ei de la țară!), un recipient cu slănină în usturoi, o pungă cu fasole la înmuiat, un vas misterios învelit în vreo cinci straturi de folie, de care nu m-am apropiat cu curiozitate niciodată. Iaurturile mele fuseseră împinse tocmai pe ușa laterală, chinuite lângă un borcan cu hrean și o sticlă de compot de mere.
Le-am mutat la loc. Paraschiva le-a mutat iar.
Seara, bucătăria mirosea a varză călită, ceapă prăjită și încă ceva. Sățios, greu, balcanic, de altădată. Nu zic că-i rău. Dar nu era mirosul meu, nu era seara mea, nu era aerul meu.
Doru venea de la muncă, mirosea și concluziona:
Aaaaa, mama a gătit iar! Parcă simt copilăria!
Eu tăceam.
***
La finalul celei de-a doua săptămâni, a apărut covorașul de lângă canapea, sintetic, cu trandafirași roz, din ăla de la piață cu cincizeci de lei. Paraschiva mi-a explicat că i-e frig la picioare dimineața. Ce puteam zice? Să-i reproșez un covor? M-ar fi făcut să par mică și răutăcioasă.
Am tăcut.
Apoi am găsit puloverul ei de lână agățat fix pe cuierul nostru, lângă paltonul lui Doru, nu unde îi făcusem loc. Mare, în carouri albăstrii, înghesuia tot.
Am mutat haina la ușa de la baie.
Paraschiva a descoperit-o și a pus-o iar pe cuierul nostru.
E greu de ajuns acolo, mi-e la îndemână aici.
Am dat din cap.
Seara, Doru m-a întrebat:
Ești bine? Parcă ești cam tăcută.
Totul e-n regulă, am mințit eu.
Și amândoi știam că nu e chiar așa. Dar am ales să nu scormonim.
***
Trebuie să vă spun puțin despre dormitor, pentru că acolo am atelierul adică și sursa de bani, deja nu mai e despre gusturi și covorașe.
La fereastra nordică, am o masă lungă, pe comandă, din stejar, cu rafturi pentru tipare și sertare pentru ațe. Deasupra, lampă specială cu spectru neutru, ca să văd bine nuanțele de fir. Pe etajeră, ațe și firele de mătase aranjate pe culori, din recurs, nu din decor. Pe gherghef, era prinsă o lucrare importantă: comanda unui colecționar din Orhei, reproducere micșorată a unei prapore vechi, cu fir de aur și mătase japoneză. Termenul: final de noiembrie. Avansul deja intrase, prețul: două mii opt sute de lei moldovenești.
Lucram la ea de trei luni.
Nu lăsam pe nimeni să pună mâna pe gherghef. Am explicat tuturor: dacă tragi cât de puțin, trebuie să refaci de la zero. Doru știa. Pisică nu avem. Copiii-s departe. Totul sub control.
Doar că a venit Paraschiva.
***
Era joi, la prânz. Am ieșit la mercerie, aveam nevoie de un fir culoarea teracota cu nuanță caldă, nu se comandă pe net, trebuie să-l vezi. M-am întors pe la unu.
Am intrat în dormitor. Și am înghețat.
Paraschiva era la etajeră și îmi sorta ațele pe cutiuțe. Amestecase, mutase, ordonase, tot după criteriile ei. Pe masă lângă gherghef era o bobină de mătase japoneză, desfăcută, firul încurcat și răsucit. Nuanța era un roz-auriu unic, nu mai aveam rezerve. Ce-i mai grav: colțul pânzei se muiase, probabil a sprijinit coatele sau a tras de el.
Am rămas în ușă, cu gura căscată.
Paraschiva s-a întors, liniștită:
Mioara, aici era un haos. Am vrut să te ajut să le așez după culoare. Vezi ce frumos e acum.
Doamnă Paraschiva, am spus încet, vă rog să ieșiți.
Ce-am făcut? Doar să ajut am vrut…
Am înțeles. Vă rog, ieșiți.
A ieșit, supărată, cu buzele strânse a of.
Am încuiat ușa, m-am pus jos, cu ochii pe gherghef. Pânza nu era ruptă, din noroc. Am putut reface tensiunea. O treime din firul original a trebuit să-l tai, nu se mai putea descurca, era prea subțire și s-ar fi rupt cu orice tensiune.
Nu era dezastru. Dar a fost limita: nu se mai putea.
***
Seara, Doru a observat că mama nu spune nimic la cină.
Am povestit ce s-a întâmplat.
A ascultat, a molfăit o bucată de pâine și a zis:
A vrut să ajute, nu-i cu intenție…
Știu, nu-i cu intenție.
Mioara, hai, stai puțin cu răbdare. Îi e greu. E într-o altă casă.
Doru, e spațiul meu de lucru. Fac bani aici.
Înțeleg. Dar mama nu stă mult.
Nu mult auzisem de două săptămâni. L-am întrebat direct:
Cât mai durează?
Constructorii zic că termină în decembrie.
Decembrie. Deci încă vreo lună și ceva. L-am privit. Avea acea privire de om prins la mijloc: iubea pe amândouă, nu voia să aleagă. Era convins sincer că, dacă zâmbești și rogi pe toți să țină puțin, lucrurile se rezolvă de la sine.
Mi-am dat seama că mi se va rezolva mie, nu de la sine.
***
Noaptea aceea n-am dormit. Frământam variante: să vorbesc deschis cu soacra? Plânge, se simte alungată, îi povestește lui Doru și iese scandal. Să bag un ultimatum soțului? Îl pun la mijloc, biata el. Să tac? Nu. Gata cu tactul, odată cu bobina stricată de mătase.
Mai era o calemetodică, lentă, dar singură posibilă: trebuia s-o ocup pe Paraschiva astfel încât să petreacă cât mai puțin timp acasă și să grăbesc renovarea la ea. Să vrea singură să se întoarcă.
Nu era răzbunare, era supraviețuire. O diplomație silențioasă: nu voiam s-o rănesc, voiam să-mi regăsesc casa mea.
***
Am început cu timpul liber.
Paraschiva, știam, e om cu inițiativă. Pe la ea, mergea la bibliotecă, ba la biserică, ba la fata la țarăacum se plictisea la noi. Iar plictiseala la vârsta ei se transformă în hiperactivitate la nivelul spațiului disponibil. Adică a casei mele.
Am sunat la Irina, prietena mea de la Căminul Cultural. Am întrebat ce activități sunt pentru pensionari.
Vai, de toate! Avem cor, pictură pe sticlă, aerobic de dimineață, iarăși socializare, conferințe medicale, totul gratuit. Doar buletin să ai!
Cum se înscriu?
Doar vii și gata.
N-am dat Paraschivei lista, că ofensam-o. L-am luat ocolit.
La masă seara, aparente casual, îi spun:
Doamna Paraschiva, știu că ați cântat toată viața. Doru povestea că aveți voce bună.
A prins viață, clar i-a plăcut. Adevărul: cânta la Casă de Cultură pe vremuri.
Am aflat că aici se strânge un cor de adulți, am o prietenă care merge, harnici tare. Coristul e tânăr, zâmbitor, îi place să lucreze cu oameni… Gratuit. Zic și eu, poate vă interesează, cât sunteți aici, să nu vă plictisiți…
A ridicat din umeri: Să merg singură la străini, nu știu…
N-am insistat. Am pus sămânța, am așteptat.
Peste trei zile revin pe subiect: am pomenit că corul cântă la sărbători locale, apar în ziarul raional cu poza. La cuvântul ziar a tresărit. Am văzut cu ochiul deschis momentul.
Săptămâna următoare, m-a întrebat exact cum se ajunge la centru.
Am desenat o hartă pe hârtie bună, cu litere mari, din gara până acolo.
Miercuri a plecat la zece dimineața, s-a întors pe la treicu obrajii înroșiți, zâmbind.
Ce oameni faini acolo! Și coristul, domnul Vasile, zici că-i Alexandru Arșinel la tinerețe! Am și cântat puțin, și s-a mirat că am voce de alto.
Serios? am zis, chiar mă bucuram.
Din ziua aia, miercurea și vinerea dispărea de acasă câteva ore. Apoi a venit și marțeamers pe jos cu doamna Lidia din cor, vecină dintr-un bloc apropiat, o femeie de nota zece.
În casă, altă viață. Nu pustiu, dar liniștit.
***
Planul B cerea ceva mai multă șiretenie.
Am sunat-o pe Mariana, fata Paraschivei. Nu eram apropiate, dar corecte ca rude. Am spus clar și blând:
Mariana, ne bucurăm că mama e la noi, dar îi trebuie spațiul ei. Îi e greu și o scoate din ritm. Trebuie urgent finalizat renovarea.
Ea mi-a spus că meșterii tărăgănează, schimbă termenele mereu.
Am întrebat:
Tu administrezi direct sau printr-o rudă?
Prin cumnatu-său, care suna uneori la echipă. Deci, traducerea: nimeni nu verifica concret.
Hai să te ajut eu. Cunosc un meseriaș bun, poate evalua și chiar să arate unde trag ăia pe sfoară.
A acceptat, nu prea-i convenea.
Eu aveam într-adevăr prieteni constructori. Bădia Ghiță, vecin cu noi, fost maistru de șantier, mai consilia pe unii. Am băut o cafea și i-am explicat situația.
Să pui gresie, să tencuiești, să montezi țevi… Nu-i treabă de o lună, e de două săptămâni fără lene!
A mers, a discutat cu brigada. Normal: lucrau pe trei șantiere, aici veneau așa, la noroc; banii deja luați parțial dinainte.
Bădia Ghiță a vorbit bărbătește cu meseriașul, clar și scurt. Realistic: două-trei săptămâni merge brici dacă vin zilnic. I-a zis că va trece să-i verifice.
Mariana și-a revizuit contractul, a pus condiții ferme. Când au înțeles că gata cu “liniștea”, s-au mobilizat brusc.
Nu i-am spus lui Doru de aceste demersuri. Nu că ascundeam ceva, dar nu voiam să-l împing să aleagă tabere. Era treaba meaam pus mâna și am rezolvat.
***
Trei săptămâni cu ups and downs.
Au fost seri faine, Paraschiva venea încântată de la cor, povestind de doamna Lidia, de cofetăria unde poposeau după repetiții, de domnul Vasile care a lăudat-o la piesa de final. Atunci era ușoară și veselă, noi mâncam toți trei și era cald, autentic.
Dar și zile proaste.
Într-o dimineață, am găsit ficusul meu drag mutat în colțul camerei. La geam, stătea cocoțată o geraniumă roz, căreia îi pria acolo. Explicația? “Ficusul umbrea, dar geraniului îi place la lumină!”.
Seara, frunzele ficusului erau deja strânse triste.
Eu l-am pus la loc și am mutat geraniul pe masa ei. Ne-am privit sec.
Puteai să mă întrebi.
Așa e.
Singura scânteie adevărată între noi. Nu ceartă, nu plânsete, doar două persoane care s-au văzut una pe cealaltă, cu limite cu tot.
A plecat la ea, eu la bucătărie. Ne-am răcit. La cină, discuție despre altceva.
Doru vedea și tăcea. Uneori, tăcerea lui m-ar fi enervat mai tare decât geraniul smucit. Dar bărbații au o magie: dacă nu privesc crăpătura, poate se repară singură.
Nu se repară. Niciodată.
***
Într-o seară, după ce Paraschiva s-a culcat, eu lucram la gherghef. Liniște, lumină caldă de lampă. Doru a venit să stea la capul patului.
Ești supărată pe mine, nu a întrebat. A spus.
Puțin, am recunoscut. Nu pe tine. Pe context.
Știu că-ți e greu.
Una e să înțelegi, alta e să participi.
A tăcut.
Vrei ceva din partea mea?
Nu, Doru. Am rezolvat singură.
N-a întrebat cum. Poate n-a vrut să știe, să nu aleagă. S-a pus pe citit, apoi a dormit. Eu am brodat ceasuri-n șir sub lampă, ascultând ceasul și cum respiră o bătrână în camera vecină, venită nu din răutate, ci cu viața ei, nepotrivindu-se cu a mea.
Asta am înțeles atunci: într-un conflict de familie nu supărarea serioasă e distrugătoare. Aia e măcar sinceră. Cea mai grea e când toți sunt oameni buni, se iubesc, și totuși tuturor le e greu. Nici nu știi pe cine să te superi.
***
Renovarea s-a terminat chiar mai repede decât a zis și bădia Ghiță.
Mariana mi-a dat telefon mie, nu lui Doru, în sâmbăta dimineață. Oamenii au strâns, gata, doar să aerisesc și să dau cu mopul. Am mulțumit și, pe nesimțite, am simțit că mă percepe altfel. Nu ca pe soția fratelui, ci ca pe omul care face treabă.
Acum urma delicatul: să-i spui Paraschivei, fără s-o simtă aruncată.
M-am gândit la asta toată sâmbăta.
Seara, după cină, când povestea de cor și repetiție, eu am zâmbit și am spus:
Doamna Paraschiva, vreau să vă spun ceva bun. Să nu vă speriați.
A tăcut, s-a uitat la mine.
Acum câteva săptămâni, am rugat pe cineva care se pricepe să verifice lucrarea la dvs. A vorbit cu echipa și i-a impulsionat. Mariana zice că e gata. Puteți să mergeți acasă.
Paraschiva m-a privit lung, apoi pe Doru, apoi din nou la mine.
Tu… ai organizat tu?
Nu tocmai, m-a ajutat vecinul. Dar tot voiam să vă simțiți ca acasă, nu oaspete forțat. Știu că acolo vă e cel mai bine.
Doru m-a privit ca și cum vedea alt om.
Paraschiva a tăcut, s-a ridicat, a venit și mi-a luat mâna între ale eiuscată, caldă, grea de ani petrecuți pe aici.
Mioara, ești o fată bună.
N-am știut ce să spun. Doar i-am strâns și eu mâna.
***
Mutarea a fost duminică. Doru a dus-o înapoi, a ajutat-o cu bagajele, a văzut că e totul în regulă. Eu n-am mers. Am zis că stau să fac cina. De fapt, voiam să fiu singură acasă.
Jumătate de oră am bătut toate camerele mele. Am atins pereții. Am stat la masa de la nord și m-am uitat la gherghef.
Apoi am dat jos covorașul cu trandafiri de la oaspeți. Era deja singur, fără rost. Am strâns ultimul mileu de pe coridor. Am deschis fereastra. Am ascultat cum aerul de noiembrie răscolește camera.
Am mers, în fine, la bucătărie. Pe raftul doi din frigider: un castron frumos împachetat în folie. L-am deschis. Înăuntru, ciorbă rădăuțeană favorită, făcută special de Paraschiva, cu carnea tăiată exact cum îi place lui Doru. Mâncare pentru două zile.
Am închis frigiderul și m-am rezemat de el.
Oamenii-s ciudați: după trei săptămâni de trecut unul peste altul, la plecare tot lasă o oală de ciorbă.
***
Seara, Doru a venit. Am cinat liniștit. Am spus puțin. Apoi el a spălat vasele, eu le-am șters, ca de obicei.
La culcare, s-a uitat la tavan și a spus:
Deci, tu ai făcut tot cu renovarea…
Am făcut.
De ce nu mi-ai spus?
M-am gândit o clipă.
Mă rugasei să am răbdare. Eu n-am avut, am acționat. M-am gândit că ai evita să te implici, te-ai fi simțit vinovat față de mama.
A tăcut mult.
A fost deștept din partea ta. Dar și un pic ciudat.
Știu, scuză-mă.
Ne-am culcat amândoi pe întuneric. Și mă gândeam: nu e o poveste exemplară. Nimeni nu a spus tot adevărul. N-a fost o ceartă mare și clarificată, ca-n cărțile de psihologie. Totul s-a rezolvat pe din dos, pe tăcute, cu o muncă ce a rămas aproape nevăzută.
O fi bine? Habar n-am nici acum.
***
Paraschiva a sunat peste o săptămână, bucuroasă. Mi-a spus că e totul curat și luminos, pereții bej, exact cum voia ea. A găsit ceștile preferate, le-a pus la loc. S-a dus în vizită la vecina Valentina, care fusese bolnavă toată perioada și era bucuroasă s-o vadă.
La cor tot merg, a zis. Domnul Vasile a zis că poate ne ia cu trupa la concursul județean din februarie. Lidia și cu mine deja facem planuri.
Minunat, am spus.
Mioara, a oftat, mai încet. Știu că v-am încurcat cât am trăit la voi.
N-am zis Vai, nici vorbă, totul a fost bine. Era minciună, pentru amândouă.
Suntem diferite, doamna Paraschiva, atât. Important e că sunteți bine acasă.
A tăcut, apoi a zis:
Da, asta contează.
***
Uneori mă gândesc la acele șapte săptămâni. Nu des, dar mă gândesc.
La covorașul cu trandafiri. La oalele de pe blat. La geraniumul de pe pervazul meu. La castronul cu ciorbă în frigider. La mâna Paraschivei, uscată și caldă. La cum Doru a zis un pic ciudat și era mai sincer decât în tot restul timpului.
N-am câștigat un război. N-a fost război. A fost o misiune. Am salvat casa fără să zbier și fără să dau pe cineva cu nasul de beton.
Nu-i vreo ispravă eroică. E ce faci uneori: ții forma vieții tale, când altcineva, fără să vrea rău, doar din reflex, începe s-o deformeze.
Păstrarea granițelor nu e scandal, nu-i zid. E să știi ce vrei și să mergi încet, calm, către asta.
Iar familia… e o ființă ciudată asta. Supraviețuiește și-n cele mai nepotrivite condiții. Inspiră pe sub uși. Și, din când în când, îți lasă un castron cu ciorbă pe raft înainte să plece.
***
În noiembrie, am predat prapurele clientului. S-a arătat încântat. Mi-a virat restul de plată. Am cumpărat din banii ăștia un nou mototol de mătase japoneză, auriu blând, și l-am pus la locul lui, în sertar.
Pe pervaz stau trei ghivece: ficus, sansevierie, rozmarin. Niciun mileu.
E liniște în casă. Miroase a cafea și puțin a ceară de la lumânarea de seară. Doru citește în fotoliu. Afară aproape că ninge.
Totul la locul lui.
***
După o lună, am mers la Paraschiva în vizită. I-am dus o cutie de pastilă de la cofetăria aia unde merge cu Lidia. Ne-a primit râzând și, cum am intrat, ne-a arătat renovarea. Camerele luminoase, pereții bej, cum și-a dorit. Pe fiecare pervazmileie. Covorul cu trandafiri, la canapea.
Am privit toată scena asta și am simțit… nimic. Nici enervare, nici ironie. Atât. Era casa ei.
La ceai, a spus:
Să veniți în februarie la concurs. Cântăm Speranța de Păunescu, să mă vedeți pe scenă.
Doru a zis:
Venim cu siguranță, mamă.
Eu am zis:
Bineînțeles.
