Pisi
Lenuța, ai înnebunit? Administratora o să te ia la rost rău de tot pentru asta!
Măriucă, dar unde să-l las? Să-l arunc, așa? Mi-e milă! E viu!
El, da, e viu, dar nu mai sunt așa sigură de tine dacă îl lași aici.
Mărioară, draga mea, hai lasă! Nu e un tigru, ci doar un pisoiaș. Hai să stea puțin, da?
De ce încerci să mă îndupleci? Maria a râs și a mângâiat pe creștet firavul chiriaș roșcat. Ce, crezi că mie nu-mi e milă? De unde ai găsit jigăritura asta? Vai de el, cât e de slab! Și probabil bolnav, nici nu-și ține capul. O comoară!
Ieșim! Lenuța, luând de pe cuier eșarfa lungă tricotată de Maria, a învelit în ea ghemotocul găsit. Azi, după tura de la fabrică, am ieșit prin parc. L-am găsit pe alee. Ori a ieșit dintre tufișuri, ori l-a aruncat cineva chiar acolo. Era acoperit cu zăpadă, abia l-am văzut doar pentru că era roșcat. L-am ridicat, era gheață. Am crezut că deja nu mai e viu. Dar apoi și-a revenit. L-am strâns la piept și am fugit cu el până la cămin. Lenuța stinge râsul și toarnă lapte într-o cană smălțuită, să-l încălzească. Doamna Dorina s-a uitat la mine cu niște ochi când am sprintat pe hol… abia și-a revenit.
Stai să vezi, vine sigur în vizită! O să ai de tras, Lenuțo! Ții minte cum s-a purtat cu Viorica, când a adus pisica? Aproape a dat-o afară. Zice că nu acceptă animale la cămin.
Mărioară, dar tu n-o să mă vezi, nu? Dacă vine fără mine, ascunde-l. Îi dau doar puțin lapte și-l aduc la loc.
Hai, du-te! Maria a luat eșarfa cu pisoiașul de pe masă și și-a scos lucrul de mână din coș. N-am văzut nimic, nu știu nimic, nu spun nimic! a fredonat ea, închizând coșul și făcând cu ochiul spre Lenuța. Du-te, nu-ți fă griji!
Când Lenuța pleacă, Maria aruncă o privire în coș și clatină din cap:
Uite ce fericire am găsit! Roșcovanule, respiri? Ține-te, jigăritule! Lenuța e o fată bună, dacă pățești ceva plânge zile-n șir. Nu-mi trebuie încă o poveste!
Pisoiașul nu răspundea. Respira greu, cu ochii închiși, ignorant la grijile Mariei.
Se lăsa seara peste cameră. Maria nu voia să aprindă lumina, îi plăcea liniștea aceea moale de dinainte de noapte. Să fi venit acasă direct de la a doua tură, s-ar fi culcat imediat. Așa, are timp să citească, să vorbească cu Lenuța, să afle cum merge cu Mihai al ei. Maria oftează. Lenuța are noroc, are pe cineva, ba chiar a cerut-o de nevastă. Pe când ea, Maria… nimeni. Cine să o vrea? E prea mare, ar zice mulți. Lenuța-i ca o păpușă: micuță, ochi de poveste, cosițe lungi. Iar ea, Maria? Bunică-sa îi zicea mereu: Fată voinică! O rădica ușor și făcea ordine între frații ei. Acum au crescut, cel mare deja s-a însurat. A luat fată bună, tocmai ce fusese la nunta lor, la satul natal. Ea, tot singură. Vedetă printre băieții orașului, dar cine s-o egaleze? Poate că bunica are dreptate și ar trebui să se întoarcă acasă? Dar la ce? Satul a rămas gol, doar ferma mai funcționează. Ce a învățat la școală? Aici, la fabrică, o respectă, au trimis-o chiar și la odihnă. Dă din cap, alungând gândurile negre. Lasă, are timp de măritiș. Nu stă singură toată viața!
Lenuța revine repede să caute pipeta, să hrănească pisoiașul. Din farfurioară nu reușește. Se bălăbăne cu boticul, nu are putere nici să soarbă. Maria, văzând-o aproape să plângă, pune cartea jos și îi ia pisoiul din brațe:
Dă-l aici!
Strânge capul mic între degete, trage puțin de guriță și insistă:
Hai, bea! Nu degeaba te-a adus Lenuța, să mori de foame în cămin!
Pisoiul înghite greu, dar începe să mănânce.
Pe motan îl cheamă acum Pisi. Doamna Dorina nici nu află aproape un an că în camera fetelor mai locuiește și cineva, până într-o zi, când vede din întâmplare cum o coadă roșcată se strecoară pe geamul deschis de la parter.
Ce mai e și asta?!
Țipătul ei răsună peste tot căminul.
Doamna Dorina, haideți, vă rog! Nici nu ați știut de el, e așa de deștept! Prinde șoareci!
Care șoareci? La noi nu-s șoareci! Căminul nostru e curat!
Ba sunt! Maria, cu brațele încrucișate, se uită ștrengărește la administratoare și împinge cu piciorul pisoiul după ea. Și șoarecii tot exemplari sunt! Grași, sănătoși! Iar Pisi îi colectează la rând, să-i arăt dimineața, dacă vreți. Data viitoare chemăm și directorul fabricii, să vadă și dumnealui trofeele.
Maria! Vezi cât vorbești! administratora dă din cap și se uită mustrător la Lenuța. Tu l-ai adus? Când te măriți, îl iei cu tine?
Nu știu. Lenuța strânge motanul la piept. Mă iubește, dar pe Maria o consideră stăpână. O să-i fie dor…
Eh, să fim serioase! Dorina începe să râdă, privind la Lenuța descumpănită. Vorbești de el de parcă e bărbat. Lenuțo, e pisoi! Pe unde-i mâncare, acolo stă!
Să nu spuneți asta. Eu îl alint și-l hrănesc, dar tot la Maria vine. Lenuța îl predă pe Pisi colegei și o îmbrățișează pe dorina. Ne lăsați, da? Să nu-l vedeți și să nu-l auziți! Da?
Hoțomană! Dorina ridică din sprâncene, dar zâmbește. Să nu aud și să nu văd nimic, să fie clar! Dacă mă dau afară din cauza voastră, vedeți voi!
Nunta Lenuței a trecut așa cum se cuvine, iar Maria a rămas singură cu Pisi. Zilele au devenit mai lungi și mai pustii. Dorina nu s-a grăbit să-i aducă altă colegă, iar căminul vechi se stingea încet. Fetele visau la camera nouă, dar construcția înaintează greu și lent. Maria, ca și celelalte, merge în weekend să dea o mână de ajutor muncitorilor, plimbându-se printre pereții noi, încercând să-și imagineze cum va fi.
Într-o astfel de zi, și-a întâlnit, cum credea, destinul.
Alin, ca și ea, venise de la țară. După ce și-a înmormântat părinții, s-a mutat în oraș. Aici nu avea nimic, dar i se părea că viața e altfel. Fete în jur, destule, dar Alin căuta ceva serios: o nevastă, dacă se poate și cu ceva avere, casă Maria nu era deloc tipul acesta, însă frumusețea ei l-a lăsat mut. A abordat-o stângaci.
Mamă, și totuși ce fac cu el, că dacă-i mai mic de mine cu un cap, o să-l bat pe umăr ca pe un băiețel! Unde merge povestea asta? râdea ea, povestindu-i Lenuței care o vizita.
Măriuco, nu-i vorba de înălțime! Ce om e el?
Nu știu. Maria devenea serioasă, ochii în pământ. Nu știu, Lenuță.
Privea cum Lenuța, cu burta mare, abia se ridică, mângâindu-l pe Pisi, întins pe pat.
E greu? Maria deschide borcanul cu miere trimis de frați.
Nu, nu-i greu. E ciudat, parcă stau pe peron la gară și aștept trenul spre un loc frumos Lenuța ia mierea, sărută prietena și îl salută pe Pisi. Hai, Pisi, ai grijă de ea!
Poate din cauza burții Lenuței sau a singurătății Mariei, dar foarte curând, Alin vine tot mai des. Pisi nu-l suportă. Suflă și se arcuiește ori de câte ori Alin intră, apoi o zbughește pe pervaz, gata să-i sară în cap. Maria deschide geamul și îl lasă afară, știind că se întoarce târziu și nu se lasă mângâiat, refuză mâncare. Nu înțelege ce se petrece cu el.
E gelos? dă din umeri la întrebările adminstratoarei Dorina, la care Pisi se ducea când venea Alin pe la Maria.
Poate simte el ceva. Ai grijă cu băiatul ăsta, să nu te păcălească și să te lase, ce faci după?
Nu, Dorino. Nu cred așa ceva.
Eh, fata mea vezi tu, viața e lungă.
Și Pisi, și Dorina au avut dreptate.
La început Maria nici nu bagă de seamă că nu se simte bine. O lapte acru, niște ciuperci stătute trimise de cumnată și cam atât. Dar după două săptămâni nu se simte mai bine: oboseală, somnolență. O întâlnește pe Lenuța cu căruciorul, îi povestește și, doar atunci, se prinde ce se întâmplă.
Măriucă! Cum ai rămas tu așa? Cât ai? Lui i-ai spus?
Maria abia se putea ține pe picioare de veste. Gândurile îi sunau în cap, în surdină, ca niște clopoței, de parcă vocea Dorinei răsună de departe:
Vezi, fata mea…
Și parcă anume vocea asta îi limpezește mintea. În loc să răspundă întrebărilor Lenuței, Maria aproape fuge acasă. Trebuie să-i spună lui Alin. S-a schimbat totul.
Dar nu avea cui.
Scuză-mă, Maria. Nu se poate. De unde știu eu că al meu e copilul? Nu accept. Alin îl lovește pe Pisi, care sare să-l zgârie. Ieși!
Pisi totuși îl apucă zdravăn de picior și Alin urlă. Maria, aproape râzând cu amărăciune:
Lasă, Pisule! Cu el nu avem nevoie de așa ceva în casă. Să plece!
Rămâne multă vreme pe scaun, privind ușa închisă. Pisi i se învârte pe lângă picioare, sare în poală (lucru nepermis altădată) și torsăie încet până când Maria îl dă la o parte.
Ajunge cu tristețea. Am chef de un ceai, fierbinte.
Pe fiul ei Maria îl trece numai pe numele ei. Ține capul sus în fața fetei de la biroul stării civile:
N-are tată. N-a avut niciodată. Mamă are. Ajunge.
Lenuța pregătește hăinuțe, Dorina găsește un cărucior și merge de trei ori la directoarea fabricii ca să-i schimbe Mariei camera. Dar construcția stă, directoarea dă din umeri:
N-am ce să fac deocamdată, mai așteptăm.
În camera rece, Maria nu-l dă jos de la copil pe Pisi, care parcă a înțeles din prima că ghemotocul mic și plângăcios nou-venit e sub protecția lui. Se lipește de el, iar micuțul tace, simțind căldura pisoiului. Maria, văzând toată afecțiunea aceea nebănuită, îi dă lui Pisi orice are mai bun, deși e greu. Banii nu ajung, frații trimit ce pot. Alin a dispărut, iar Maria nu mai vrea să audă de el. Ajunge, tot ce era bun a rămas copilului.
Rudele vin toate când Maria iese din spital cu cel mic.
Uite ce obraji, ce voinic! Măriuca, tot pe tine te seamănă!
Maria ascultă și simte cum o podidesc lacrimile, lucru rar la ea. Niciun reproș, nicio privire urâtă. Dimpotrivă, cumnata cea mare o îmbrățișează și îi șoptește:
Foarte bine ai făcut! Să nu fii singură. Oameni buni se găsesc, Măriuca. Nu-s toți răi, și de băiatul tău nu îți face griji. Ne ocupăm, crește mare, nu-ți fă griji.
Și așa a fost. La două săptămâni, cineva din familie venea cu daruri. Maria despacheta sacoșele și-și ștergea, pe ascuns, lacrimile. Ce puțin îți trebuie ca să fii om! Să știi că nu ești singur, că ai pe cine să te sprijini, că dacă s-ar întâmpla ceva, copilul tău va fi primit ca unul de-al casei.
Creșa a fost un adevărat test pentru Vanea. Se îmbolnăvea des, iar Maria nu știa în ce parte s-o apuce între muncă și casă. Noroc cu Dorina și Lenuța, altfel s-ar fi întors la sat. Dar să locuiască cu familia fratelui nu ar fi vrut. Prefera să tragă aici cât poate.
Stând lângă pătuțul fiului, cu fruntea înfierbântată, Maria se gândea la tot ce a pierdut și la ce și-ar dori acum de la bărbatul cu care, poate, va fi vreodată. Nu-i mai trebuie nici vorbe dulci, nici promisiuni, nici nimic superficial. Să-i facă un ceai, să zică:
Du-te! Stau eu cu băiatul.
Să îi ducă în weekend la Grădina Zoologică, să-i cumpere lui Vanea un balon. Să-i laude borșul și chifteluțele, să-i repare raftul ce zace de luni întregi în colț. Să fie pur și simplu, prezent. Mereu.
Atât vrea ea de la o familie, de la o viață bună.
Somnul vine pe negândite, îi alungă grijile. Capul cade pe masa de lângă pătuț, ea adoarme, strâmb aplecată.
Într-una din aceste nopți, s-a întâmplat ceva ce i-a schimbat viața, aducând punctul final și începutul unui nou capitol.
Vanea e bolnav de trei zile. Febra nu scade și Maria e sleită. Medicul pediatru, o doamnă din blocul vecin, vine zi de zi:
Încă nu pot să vă bucur. Faceți ce trebuie, așteptăm! E tare copilul, o să se facă bine.
Maria ține băiatul la piept, adoarme rapid și tot așa, se trezește iar plângând, apucându-se de ureche.
Dorina vine cu o oală cu supă proaspătă, îl sărută pe Vanea:
Frige de zici că-i jar!
Nu scade temperatura, oricât aș încerca.
Poate e semn bun? îl mângâie pe băiat și îi face găina. Înseamnă că luptă corpul, așa zice doctorul.
Știu, dar tot nu pot să-l văd plângând. Îi e prea greu…
Va trece! Dar dacă tu obosești, nu-l ajuți cu nimic. Vă puneți la somn și gata! Dimineața-i mai înțeleaptă.
Maria se apucă să-i facă compresă. Dorina pleacă liniștită.
Pisi, lângă copil în pătuț, dă din coadă și nu-l lasă pe Vanea să-l prindă. Dar micuțul adoarme, lipit de pisoi, înainte să termine Maria cu compresa. Ezită să-l trezească, dar decide că nu merită.
Atinge oala de pe masă, o ia și merge în bucătărie să încălzească supa. Deodată, se aude un zgomot, spart ceva și Vanea începe să plângă. Maria aleargă. În prag, se blochează de groază, apoi apucă un scăunel și sare în ajutorul motanului.
Un șobolan uriaș se luptă cu Pisi, care e deja rănit. O ureche sfâșiată, o tăietură la burtă. Maria ridică mâna, dar în acel moment Pisi sare, prinde șobolanul de gât și-l urcă departe. Oricât ar fi încercat să-l dezlipească, nu reușește.
Gata, Pisule! Ai reușit!
Motanul, sleit, se târâie spre pătuț, unde Vanea plânge. Maria îl ridică și, înspăimântată, vede ceva mișunând lângă copil al doilea șobolan, și acesta destul cât să te sperii. Cu Vanea în brațe, deschide ușa și țipă pe hol:
Ajutor!
După o oră, cu copilul bine învelit, se mută la Dorina. Aceasta îi dă cheile de la apartament și promite să aibă grijă de Pisi.
Așa ceva! Șobolani la noi! Parcă tocmai îi otrăviseră și uite! spune Dorina revoltată, neputând schimba nimic la clădirea veche, oricât s-ar fi străduit.
Pune ordine și îl ia pe Pisi la ea, pentru tratament.
Erou ești, pisoiule! Nu degeaba te-am păstrat, nu degeaba! Așa motani rar găsești.
Pisi stă liniștit, răsuflă greu, nu vrea nici să mănânce. Dorina se îngrijorează. Dimineața, după tură, îi spune Mariei la telefon:
Poți sta tu cu Vanea? Maria e deja pe picior de plecare. Unde găsesc doctor pentru pisici?
E una la trei străzi de cămin. Întreabă și fugi iute!
Maria aleargă spre cămin. Pisi e pe covoraș, langa pat, abia mai respiră.
Pisule, hai că rezistăm! Ține-te, imediat venim cu ajutor!
La veterinara ajunge gâfâind, împinge deoparte o fată cu halat alb:
Vreau medicul cel mai bun, URGENT!
Fata se uită la statura Mariei, nu crâcnește, îi arată să stea pe banca de-alături.
Maria îl ține pe Pisi, numărând fiecare respirație, gata să năvălească peste medici. Când apare un bărbat uriaș la ușă, coboară puțin capul să nu lovească pragul și întreabă blând:
Ce s-a întâmplat aici?
Vocea joasă îi taie răsuflarea Mariei.
E… motanul meu…
Așa l-a făcut cineva? îl ia cu ușurință din brațele Mariei, îl răsucește, îi examinează rănile.
Șobolanii.
Nu arată a pisoi de stradă. Ce blană are!
E al meu.
Și unde a găsit șobolani? Îl lași afară?
Nu. În cameră.
Minunat!
Aveți de gând să mă mai întrebați mult? Lui îi e rău! izbucnește Maria printre lacrimi. Pisi stă pe brațele medicului, jalnic, fără putere. A salvat copilul! Ajutați-l!!!
Nu e nevoie să țipați. Eu sunt Tudor. Dumneavoastră?
Maria.
Gata. Ne-am prezentat. Nu suport scandalul, dar vă ajut. Stați liniștită.
Zâmbește brusc:
Îl salvăm! Nu vă faceți griji.
Ani mai târziu, un motan mare, roșcat, intră încetișor în camera copiilor, patrulează, apoi sare în pătuțul de lângă canapeaua unde doarme Vanea. Mica Alina, simțind blana caldă, se ghemuiește și mângâie motanul în somn. Pisi toarce, povestindu-i în limba pisicilor, iar fetița adoarme liniștită, nu mai aude când intră părinții în cameră. Maria aranjează pătura peste fiul ei, trage șoseta scăpată de pe piciorul Alinei și se lipește de umărul soțului:
Bună dădacă, nu-i așa, Tudore?
Numa’ una ca el! Tudor îl mângâie pe după urechea, cândva cusută, a motanului. Am avut dreptate să-l salvez pe atunci. Motani ca el sunt greu de găsit.
E de aur. Vezi cum strălucește?
Pisi împinge botul în palma Mariei, se întinde lângă Alina, așezându-și laba pe ea. Maria stinge veioza, îl cheamă pe Tudor afară și închide liniștită ușa camerei. Copiii ei n-au cunoscut niciodată frica de întuneric, fiindcă l-au avut mereu aproape pe Pisi. Iar cu Pisi lângă ei, nu era loc de teamă.
