Îmi aduc aminte de acea seară de sâmbătă ca și cum ar fi fost ieri. Motanul Mâțu ședea pe pervaz și privea în jos, în curte, unde porumbeii împărțeau o coajă de pâine. Iar Ion se uita la motan. Șapte ani trăiseră împreună, dacă nu puneai la socoteală nevasta, Ileana, și fetița, Anca. Dar motanul Mâțu era într-adevăr al lui. Din prima zi, când un ghemotoc de blană de trei luni i se agățase de pulover și adormise în cot.
Ileana fierbea ciorbă de sfeclă, iar prin bucătărie plutea miros de foi de dafin. Anca, de doisprezece ani, stătea la masă și degetul i se plimba pe ecranul telefonului. O seară obișnuită de sâmbătă, cum mai fuseseră o sută și cum aveau să mai fie încă atâtea. Dar Ion observă că fetița se uita la mamă cu o expresie de așteptare. Iar mama, amestecând ciorba, îi făcu un semn imperceptibil din cap, de parcă s-ar fi înțeles dinainte.
– Tată, începu Anca cu vocea aceea pe care o folosea când cerea un telefon nou sau voie să doarmă la prietena ei.
Ion lăsă ziarul deoparte.
– Poftim?
– Lenei i-au fătat pisica. Și un pui nu-l ia nimeni. Șchiopătează puțin, laba din față e strâmbă. Vor să… ei bine…
Nu mai spuse nimic, dar oricum era limpede. Ion se uită la Ileana. Ea amesteca ciorba cu însuflețire, deși nu mai era nimic de amestecat.
– Nu, zise el. Fără răutate, fără asprime. Doar atât.
– Dar de ce?
– Pentru că avem deja pe Mâțu. Are șapte ani, e obișnuit să fie singur. Aduceți un al doilea, încep bătăi, marcaje, și mai mult păr. Mă opun.
Anca se uită la mamă. Ileana stinse focul sub oală și se așeză lângă soț.
– Ionele, puiul are trei luni. Labele nu s-au sudat bine. Dacă nu-l ia nimeni, Lenca o să-l ducă la adăpost, iar de acolo nu-i mai ia nimeni.
Ion înțelegea. Dar nu dădu din cap.
– Mă opun, repetă el, și ridică ziarul.
***
Trecu o săptămână. Anca nu mai ceru nimic, dar la cină îi întindea pâinea tăcută. Iar Ileana nu mai întrebă cum fusese ziua la muncă. Ion simțea asta așa cum simți un curent: geamurile sunt închise, dar tot trage.
Vinerea, Anca veni de la școală cu ochii roșii. Rucsacul îl aruncă la ușă și se duse în camera ei. Ileana intră după ea, ieși după vreun sfert de oră.
– Ce? întrebă Ion.
– Lenca a zis că puiul va fi dus mâine dimineață. Au găsit un adăpost la marginea orașului, dar Anca a văzut pozele de acolo. Cuștile mici, vreo două sute de pisici, mirosul…
Ileana nu insistă. Doar povesti și se duse să spele vasele.
Ion rămase singur pe hol. Din camera Ancăi nu se auzea niciun sunet, ceea ce era mai rău decât plânsul.
Dimineața, Ion se trezi primul. Atât de devreme se scula doar la pescuit, iar sezonul nici nu începuse. În bucătărie ardea lampa deasupra aragazului, afară se cenușa. Își trase geaca, luă cheile de la mașină și ieși.
Adresa Lencăi o găsise în telefonul Ancăi cu o seară înainte, cât dormea fetița. O notase pe o hârtiuță, o băgase în buzunarul gecii.
Parcă la intrarea Lencăi, sună la telefon.
– Alo? vocea era somnoroasă, nemulțumită.
– Sunt Ion, tatăl Ancăi. Puiul mai e la voi?
Tăcere.
– Da… Da, încă e. La unsprezece vin de la adăpost.
– Nu mai trebuie. Vin eu să-l iau. Acum urc.
Închise și mai stătu un minut în mașină.
Lenca deschise în halat, îi întinse în tăcere o cutie de pantofi. Înăuntru, pe un prosop vechi, ședea un pui de pisică. Suriu, dungat, slăbuț. Lăbuța din față ieșea puțin în lateral, de parcă fusese asamblată în grabă. Ochii galbeni, speriați.
– E liniștit, zise Lenca. Aproape nu miaună. Mănâncă orice. Știe să folosească litiera.
Ion dădu din cap, luă cutia și o duse la mașină.
Se întoarse acasă când toți dormeau încă. Așeză cutia pe jos, în hol, își scoase geaca. Puiul dinăuntru nu scotea niciun sunet. Ion se uită înăuntru: bestia se ghemuise într-un colț și îl privea de jos în sus, fără să clipească.
– Și ce să fac eu cu tine? șopti Ion.
Puiul ridică lăbuța strâmbă, de parcă ar fi vrut să-i ajungă la deget, dar nu reuși. Ion oftă. Se duse în bucătărie, turnă lapte într-o farfurioară. Apoi își aduse aminte că puilor nu le face bine laptele, îl vărsă, scoase din frigider pu fiert și-l tăie mărunt.
Când se întoarse în hol cu farfurioara, Mâțu stătea deja lângă cutie. Privea înăuntru. Coada nu i se mișca, spinarea nu i se arcui.
Puiul ieși din cutie, șchiopătând, ajunse la farfurioară și începu să mănânce. Mâțu pufni și se duse la fotoliul lui. Nici bătaie, nici șuierat.
Anca găsi puiul prima. Ion auzi din dormitor un țipăt înfundat, apoi pași repezi, și fetița năvăli la ei cu puiul în brațe.
– Mamă! Mamă, de unde e?!
Ileana se ridică în pat, clipind somnoroasă. Se uită la pui, apoi la Ion. El stătea întins, cu mâinile sub cap, și studia cu atenție tavanul.
– Tată? Anca se întoarse spre el. Vocea îi tremura. Tu ești?
– Dacă faceți gălăgie, îl duc înapoi, mormăi Ion, fără să-și ia ochii de la tavan.
Anca se așeză pe marginea patului și începu să plângă. Nu cum plângi la școală de supărare, ci altfel, atunci când nu poți s-o explici. Puiul în brațele ei înghețase, lipit de pulover.
Ileana nu spuse nimic. Își puse palma pe mâna lui Ion și o strânse. Repede, scurt. Apoi se ridică și se duse în bucătărie să pună fierbătorul.
Puiul fu botezat Pufi. Anca voia să-i spună Contele, dar Ion zise: ce conte, din cutie a venit, să fie Pufi. Și Pufi se obișnui de parcă ar fi trăit dintotdeauna acolo. Mâțu ocoli în prima săptămână, în a doua începu să-l suporte, iar la sfârșitul lunii dormeau amândoi în același fotoliu. Mâțu, roșcat și important, iar Pufi, suriu, cu lăbuța strâmbă, lipit de coasta lui.
Ion se uita la ei serile și tăcea. Odată, Ileana îl întrebă:
– Tu erai împotrivă. Ce s-a schimbat?
El tăcu o clipă, mângâie după ureche pe Pufi. Ăsta începu să toarcă și închise ochii.
– Anca plângea. La mine s-auzea tot prin perete. Și m-am gândit: eu tot repar lucruri pe aici, dar aici nu era nimic de reparat, doar să iau și să aduc. Mai simplu de-atât. Și eu mă împotriveam pentru ce? Pentru păr?
Ileana zâmbi și nu mai adăugă nimic.
După șase luni, Pufi crescuse, lăbuța rămăsese strâmbă, dar gonea prin casă ca un nebun, dărâmând papuci și sărind pe dulap. Mâțu doar îl urmărea cu privirea.
Iar Ion uneori se prindea că seara, pe canapea, Mâțu stătea pe genunchii lui, Pufi dormea pe umăr, la televizor era fotbal, iar el nu auzea scorul, de teamă să nu se miște.
Și asta, pesemne, era mai bine decât orice scor.
