Pe Miri i-au dat afară. Din nou. A treia oară în viața lui scurtă. Nu-i ieșise bine deloc.
Abia a împlinit un an, iar deja a fost expulsat din trei case. Cum a fost, mă întrebi? Mai întâi la trecut din mână în mână, apoi…
Întro seară lau aruncat afară, lau lăsat lângă groapa de gunoi și sau îndepărtat. Lau pus în containerul de deșeuri și au fugit, ca să nu poată găsi drumul înapoi. Dar el nici nu căuta.
Miri a înțeles totul dintrodată, din expresia feței stăpânului. Soția lui, Ana, sa întristat când Miri a zgâri canapeaua nouă din piele.
Foarte scumpă. Ea a susținut pedepsele. Iar bărbatul? Ce să zic de el? Ion era mereu de acord cu tot ce se decidea.
A luat sub braț un pisoi de un an și sa dus la gropița din curtea vecină. Miri nu ar fi alergat să-l urmeze. Nu a alergat. În ochii lui vedea judecata și înțelegea.
Totul era de neștampă. Nu a putut să se despartă deci în stilul oamenilor, nu ia fost să-i dea o mângâiere de rămas bun, să ceară iertare. Așa cum a ieșit, nu a fost frumos, ca un coș de gunoi scos la iveală.
Miri a oftat și a încercat să găsească ceva mâncăr în balta de gunoi, înghițind câte un firuleț vechi de pui. Sa strecurat și sa așezat lângă un rezervor verde mare, privind spre soare.
Încerca să clipească, dar nu se întorcea. Din acel cerc luminos îi venea căldură și îi plăcea enorm.
Eram la ultimii raze de soare, raze ale verii, toamnei, iernii. O mică încălzire. Un fir de gheață sa topit.
Și în sufletul lui Miri sa înghețat.
Seara și noaptea erau reci, după apus. Vântul și gerul au intrat în dreptul lor.
Pisoiul roșcat îngheța. Nu știa unde să se ascundă, așa că a găsit un teanc mare de frunze uscate, roșcate, și sa încolăcit în ele. Sa strâns întrun morman. La început era de frig și tremura, dar apoi
Când vântul cu stropi de gheață ia înghețat blana roșie, dintrodată isa făcut călduță și tremurul a dispărut. Un glas din adânc ia șoptit cuvinte bune,
cuvinte cel legănau și îl îndemnul să închidă ochii și să uite de toate necazurile.
Încolăceștete și dormi. Dormi, dormi, dormi. Simțea căldura în trupul său rigid.
Căldura curgea prin corpul lui înghețat.
E simplu. Trebuie doar să te lași și tot va trece. Va veni liniștea și eternitatea. Se vor duce de pe urma și necazurile.
Miri a oftat ultima oară și a acceptat. De ce să lupte? Pentru ce?
Căci mâine îl așteaptă același frig și foame. Își dorește să închidă ochii și să nu-i mai deschidă niciodată.
Felinarul de pe stradă a început să pâlpâie în depărtare. Miri sa uitat încă o dată la el. Era obișnuit să privească lumina din fereastra lui.
Pisoiul roșcat a absorbit ultima lumină și ochii iau strălucit în întunericul ce se stinsese.
Acea licărire a atras atenția unei fetițe cu păr roșu, pe nume Smaranda. Mergea acasă cu tata. A tras de mânecă.
Acolo a zis ea acolo, printre frunze, e cineva.
Nu e nimeni acolo a strâns de frig tatăl. Hai repede acasă, mă îngheț.
A încercat să o facă să se îndepărteze de mormanul mare de frunze. Smaranda a tras de ușă.
Am văzut. Am văzut lumina.
Lumina în teancul de frunze vechi? sa mirat tatăl. Nu poate fi.
Dar fetița era deja lângă el și, despărțind stratul de frunze, a dat peste el pe Miri, pisoiul roșcat.
Tata! a strigat ea.
Lam văzut. E el.
Cine e? a întrebat tatăl, apropiinduse.
Asta e a zis Smaranda și a încercat să ridice trupul înghețat.
Lăsal a spus tatăl. A murit, nul ducem acasă pe un animal mort.
Nu a murit a răspuns fetița. știu. E viu. Am văzut lumina în ochii lui.
Lumina în ochii unui pisoi? a ridicat tatăl din umeri.
Sa apropiat și, ridicând corpul, a încercat să simtă sau să audă bătăile inimii.
Miri își dorea să doarmă. Somnul îl învelea, căldura îl umplea. O voce dinăuntru îi șoptea:
Dorm, dorm, dorm Nu deschide ochii.
Vocea aceea de copil, fină, repeta și repeta, cu încăpățânare.
Lumina în ochii lui.
Ce vor de la mine? De ce mă chinui din nou? De ce nu îmi lasă să adorm în pace?
A deschis ochii abia cu greu, să vadă pe cineva. Cineva chiar acum îi era în cale.
Aici! a strigat vocea de copil. Aici! Țiam spus. Ai văzut? Din nou. Lumina!
Ce lumină?
Sa mirat, dar și-a scos haina și sa înfășurat în ea cu trupul roșu. Sa îndreptat spre casă.
Fata a alergat lângă el, grăbinduse.
Tata, tata, te rog, repede. Îi e frig.
Au dispărut pe scara blocului, apoi luminile de la apartamentul de la etajul cinci sau aprins.
Miri a fost spălat cu apă caldă și i sa dat lapte călduț. Fetița la rugat:
Nu muri, te rog, nu muri.
Gheața de pe blana lui sa topit. Și în suflet sa topit.
Marele pisoi roșcat privea uimit cum tatăl și fiica îi îngrijesc. Sa trezit și acum simțea cu adevărat căldura.
Căldura îi umplea tot ființa. Nu era căldura din radiatoare, ci dintrun mic inima de copil.
Pe lângă tot, era acolo cineva, acela care vine uneori să ajute. Stătea și privea ferestrele de la etajul cinci ce străluceau.
Spunea:
Tot ce pot. Tot ce pot.
A stat puțin și, gândinduse, a adăugat:
Lumina nu toți o văd. Nu toți cei ce o văd o pot păstra.
Miri, privind fetița cu părul roșu, nu se gândea la măreția omului. Gândurile astea sunt ale oamenilor. El se gândea la al său.
Văzuse lumina. Lumina în ochii ei.
Nu uita să dai like și să comentezi ce crezi despre poveste? îți spun eu, ca la o discuție între prieteni.
