Dorina, ai înnebunit? Administratora o să te dea afară pentru asta!
Adela, da unde să-l pun? Să-l arunc pe stradă? Mi-e milă… e viu!
El e viu, dar cu tine cine știe ce se alege dacă-l păstrezi aici.
Adeluca, draga mea, hai, nu fii așa! Nu-i leu, e doar un pisoiaș. Să stea un pic la noi, da?
De ce mă rogi pe mine? Adela râse și mângâie capul mic al musafirului roșcat. Crezi c-aș putea? Cum l-ai găsit, sărmanul? Uite ce slab e! Și bolnav, poate, abia-și ține capul. Ce comoară!
Hai, ieșim! Dorina trase eșarfa lungă tricotată de Adela și înfășură în ea pisoiul. Ieșeam din tură azi și-am tăiat prin parcul Ștefan cel Mare. Și el, zăcea pe alee. Ori căzut din tufișuri, ori l-au aruncat acolo. Era acoperit de zăpadă de nu-l mai vedeai. Numai roșul blănii m-a făcut să-l observ. L-am ridicat, era rece ca gheața. Am crezut că murise, dar nu… trăia. L-am luat repede și-am fugit. Pe drum către cămin am alergat numai ca să nu înghețe. Dorina izbucni în râs punând lapte la fiert într-o cană emailată. Doamna Parasca s-a uitat lung la mine când am trecut pe lângă dânsa, de i-a căzut șalul din mână.
Atunci sigur te paște o vizită. Of, Dorina, Parcă o și văd cum se năpustește pe capul tău! Ții minte cum o certa pe Mihaela când a adus mâța în cameră? Aproape c-a dat-o afară. Zice: ordine, disciplină, nu animale în cămin!
Adeluca, tu nu mă spui, da? Dorina se opri în prag cu grijă. De vine fără mine, ascunde-l, te rog. Îi dau un pic de lapte cald și pe urmă îl duc jos.
Hai, du-te! Adela înghesui eșarfa cu pisoi pe masă și aruncă deoparte andrelele. Eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, nu spun nimic! cântă ea și închise capacul coșului, făcând cu ochiul Dorinei. Hai, fugi! Stai liniștită!
Când a rămas singură, Adela privi în coș și scutură ușor din cap:
Noroc cu carul pe capul nostru! Roșcovan și tupeist… Hai, trăiește, măi, leșinatule! Dorina e fată bună, dacă pățești ceva, o să se jelească luni întregi. Și nici mie nu-mi stă pe suflet.
Pisoiul tăcea. Respiră abia perceptibil, zăcând cu ochii închiși, refuzând să răspundă la cuvintele Adelei.
Camera devenea tot mai întunecoasă. Seara culegea încet marginile mobilierului, dar Adela nu dorea să aprindă lumina. Îi era drag timpul ăsta. Toată seara înainte. Când lucra în schimbul doi, ajungea acasă și trebuia să doarmă imediat. Așa, era bine! Putea citi, putea povesti cu Dorina. Vroia să afle cum îi merge cu Marcel. Adela oftă. Ce norocoasă, Dorina! Are băiat, a cerut-o de nevastă. Ea, Adela, tot singură. Cui să-i placă o fată așa, înaltă, zdravănă? Dorina e ca o păpușă, cu ochi verzi și păr până la brâu. O frumusețe! Dar ea, Adela? O stâncă, cum îi spunea bunica, văzând cum îi potolea pe cei trei frați. Băieții erau mai mici, certăreți. Acum lucrau toți, cel mare chiar s-a însurat recent cu o fată vrednică. Abia se întorsese de la nuntă. Dar de ea nici urmă de noroc. Prea impunătoare pentru băieții de la oraș. Natura a fost darnică, dar tot nu se găsește pentru ea un vrednic care să-i stea alături. Poate bine îi zice bunica să se întoarcă acasă? Dar ce să faci în sat unde nu-s nici bărbați destui, nici locuri de muncă în afară de fermă? Aici, la fabrica textilă, o respectau. Chiar îi dăduseră bilet de odihnă vara trecută. Adela scutură gândurile triste. Mărite te faci la timpul tău! Cineva tot se va găsi.
Întoarsă în cameră, Dorina căuta o pipetă să-i dea lapte pisoiașului. Din farfurie, bietul abia încerca să lingă, dar îi lipsea puterea. Adela lăsă cartea, ridică motănelul și spuse:
Lasă-mă pe mine!
Trase lapte cu pipeta, îi strânse capul mic între degete, îi deschise gura și-i porunci:
Hai, să vezi ce viață-i aici! N-o să mori de foame, nu pentru asta te-a adus Dorina!
Pisoiul se înecă, tuși, dar începu totuși să mănânce.
La scurt timp l-au numit Motănel. Parasca, adminstratoarea, habar n-a avut aproape un an c-ar locui altcineva în cameră până l-a zărit pe Motănel sărind ca o scânteie roșcată prin aerul ferestrei de la parter.
Ce mai e și asta?!
Strigătul ei a pus căminul pe jar.
Doamnă Parasca, vă rugăm! Nici nu știați că avem pisoi! E așa de cuminte! Prinde și șoareci!
Ce șoareci? N-avem șoareci! Ordine exemplară avem în cămin!
Eh! Adela, cu mâinile încrucișate pe piept, o privi pe sub gene și trase cu piciorul pisoiul ce-i dădea târcoale. Și șoarecii la noi sunt exemplari! Grăsuni și rotofei. Motănel ni-i pune grămadă dimineața la pat. Vă arăt, să vedeți și dumneavoastră succesele lui. Poate chemăm și directorul fabricii, să se mândrească de așa vânător.
Maria! N-o mai întinde! Parasca îi zâmbi în ciudă și se uită sever la Dorina. Tu l-ai adus? Și după ce te măriți, ce faci cu el? Îl iei cu tine?
Nu știu. Dorina ridică pisoiul. Mă iubește, dar tot pe Adela o consideră stăpână. O să-i fie dor.
Eh, copii sunteți! Parasca răse și le îmbrățișă pe amândouă. Dar să nu-l mai văd sau aud! Că altfel zburăm toți. Și pe drept!
Nunta Dorinei au jucat-o ca la carte, și Adela a rămas singură cu Motănel. Zilele căpătară gust fad și se scurgeau încet. Parasca nu s-a grăbit să-i aducă colegă de cameră. Căminul vechi se stingea încet. Toate fetele visau la camere noi, într-un bloc neterminat ce mereu se oprea și pornea la construit. În weekend Adela se ducea voluntar cu fetele pe șantier. Bâjbâia pe coridoare goale, încercând să își imagineze viața de după.
Într-o zi, soarta cum credea ea i-a ieșit în cale.
Sergiu, ca și ea, era venit de la țară. Rămas ultimul acasă, a îngrijit de părinți. După ce amândoi s-au dus, a venit la oraș. N-avea nimic aici dar viața era mai veselă. Băieți erau, fete destule, dar Sergiu căuta fată cu zestrea ei: cameră, ceva sprijin. Adela nu intra în socotelile astea deloc. Dar nu a putut trece nepăsător când a văzut-o pe ea, dreaptă și luminoasă, trecând impozantă pe coridor.
Stângăciile lui nu făceau decât s-o amuze.
Doamne, ce să fac cu el? Îi ajung cu capul la cer! Ce să fie el cu mine? râdea ea povestind Dorinei, venită în vizită.
Adela, tu ești serioasă? Nu contează cât de înalt e, contează cum e el!
Nu știu Adela se făcea serioasă, cu ochii la pământ.
O privea pe Dorina cu greu, se ridica să plece acasă, mângâia Motănel tolănit pe pat și, ținând mâna pe burta deja măricică, îi zâmbea.
Te doare? Adela întinse un borcan cu miere adus de frații ei.
Nu tare. Mă simt ca în gară, de parcă mi-am făcut bagajele și aștept trenul care duce undeva, unde va fi bine. Numai să vină odată! Dorina lua mierea, își săruta prietena pe obraz și făcu semn pisoiului. Pa, Motănel! Ai grijă de ea!
Poate burta Dorinei, poate pustietatea vieții, făceau ca Sergiu să vină tot mai des. Motănel l-a antipatizat din prima. Sărea pe pervaz când apărea Sergiu, stătea supărat, îl ignora. Seara revenea, dar refuza să fie mângâiat ori să mănânce. Adela nu pricepea de ce.
O fi gelos? dădea din umeri, la întrebările Parascăi, la care mergea Motănel când venea Sergiu pe la Adela.
Poate simte ceva. Mai ai grijă. Să nu te rănească băiatul ăsta.
Lăsați, doamnă Parasca. Nu e așa om. Eu nu cred c-ar face asta.
Ehei, fată Parasca oftează, dar nu mai zice nimic. Fii atentă la cine vrei să te bizui.
Și Motănel și Parasca au avut dreptate.
La slăbiciunea de dimineață, Adela nu a dat atenție. Ba a zis că-i de la chefirul acru ori de la ciupercile din borcanul deschis. Dar săptămânile trecură și nu era bine. Tot timpul obosită, flămândă. S-a întâlnit cu Dorina, plimbând copilul.
Adela! Cum ai ajuns așa?! Știi ce înseamnă asta? I-ai spus lui?
Adela nu mai era stăpână pe sine. Gândurile zumzăiau confuz, ca niște clopoței. Cândva, în depărtare, auzi glasul Parascăi:
Of, fată Ai grijă…
Tocmai fraza asta îi dădu curaj. Se scutură, lăsă întrebările Dorinei fără răspuns, se grăbi acasă. Trebuia să-i spună lui Sergiu. Viața liberă se schimbase, timpul era să gândească la viitor.
Numai că, pe viitor trebuia să-l construiască singură.
Scuză-mă, Adela. Dar nu. De unde să știu că e copilul meu? Eu nu sunt de acord… Sergiu dădu Motănel la o parte când pisoiul îi sări la picior și-l lovi zdravăn cu pantoful. Du-te mai încolo!
Motănel, zvârlindu-se, totuși reuși să-i prindă pantalonul, și țipătul lui Sergiu o făcu pe Adela să zâmbească amar:
Lasă-l în pace, Motănel! Ți se face rău de la răutăți. Nici nu ne trebuie asemenea oaspeți. Să plece!
Adela rămase mult timp pe scaun, privind la ușa lăsată în urma lui Sergiu. Motănel se tot învârtea pe lângă ea, încercând să-i atragă atenția, apoi sări în poală, deși, de obicei, n-avea voie acolo. Se lăsă, aproape copilărește, să-l cuprindă și torcea până Adela îl îndepărtă blând.
Destul cu tristețea. Vreau ceai. Fierbinte.
Își declară copilul doar pe ea. A privit hotărâtă în ochii asistentei care completa certificatul:
Nu are tată. N-a avut și nici nu-i trebuie. Are mamă. Ajunge.
Dorina a pregătit zestrea pentru copil, Parasca a găsit o cărucioară bună și a bătut la ușa directorului de nenumărate ori ca să obțină o cameră mai bună pentru Adela. Dar tot n-au mutat-o, și directorul ridica din umeri:
Pentru moment, nu pot altfel. Mai răbdăm, vedem pe urmă.
Camera era friguroasă, oricât încerca Adela să înfunde crăpăturile. Nu-l mai alunga pe Motănel de lângă leagăn, unde motanul considera, fără vreun dubiu, ca acea mogâldeață urlătoare era, de-acum, responsabilitatea lui. Se așeza lângă copil, iar acesta adormea liniștit, simțind puful cald al prietenului roșcat. Adela, privind la dragostea asta bizară, se amuza, dând motanului câte ceva bun. Paraii, însă, erau puțini, de-ar fi fost frații nu știe ce s-ar fi făcut. Sergiu a dispărut cu totul, plecând departe de oraș, iar pe Adela n-o interesa. Ajutor oricum n-o să primească, și-și curăța sufletul de orice amintire, păstrând doar ce-a ieșit bun fiul ei.
Familia a venit la spital în mare alai când a fost externată cu copilul:
Ce obrăjori! E-un voinic, Adela, seamănă cu tine!
Adela asculta, obosită dar recunoscătoare la lacrimi lucru rar la ea. Niciun reproș. Din contră, cumnata i-a șoptit la ureche:
Bine c-ai născut! Măcar nu ești singură. Și bun om găsești, Adelino, nu toți-s ticăloși. N-o să fie bai pentru fiu. Ajutăm, îl creștem, nu te teme.
Familia și-a ținut cuvântul. La două săptămâni, venea câte un frate cu daruri. Adela le deschidea cu ochii umezi. Ce-i trebuie omului să fie fericit? Să știe că nu-i singur, că e iubit și susținut. Că, dacă ceva se întâmplă, cineva are grijă de copilul lui, ca de-al lor. Se mânia apoi pe lacrimile sale, dar tot era bucuroasă că nu e singură.
Creșa pentru Ivan a fost grea încercare. Mereu bolnav, Adela se rupea între muncă și casă. Fără Parasca și Dorina ar fi cedat și s-ar fi întors în sat, dar a amânat cât a putut. Nu voia să le încarce pe celelalte.
Stând lângă pătuțul în care băiatul ei dormea cu febră, Adela gândea la iubirea consumată, înțelegând clar ce dorește de la cineva în viața ei. Nu-i mai trebuiau vorbe dulci și visuri, nici lauda lui Sergiu, ci pe cineva care s-ar ridica fără zgomot să-i facă un ceai și să-i spună: Odihnește-te, Adela, stau eu cu băiatul.
Să-i ducă la zoo în weekend, să cumpere balon, să laude supa și să pună raftul care zace de luni de zile. Cineva care să fie acolo. Tot timpul.
Asta era familia. Pentru ea, atât îi trebuia.
Somnul venea ca un musafir ciudat peste Adela, lăsând grijile pe mai târziu. Adormea cu capul pe masă, lângă leagănul fiului.
Într-o noapte, viața i s-a dat peste cap și a pus, în sfârșit, toate semnele de punctuație care lipseau povestii sale.
Ivan era bolnav de trei zile. Febra nu scădea, Adela nu mai știa ce să-i facă. Pediatra, ce locuia în blocul vecin, venea zilnic fără chemare, scutura din cap:
N-am ce să vă spun bun deocamdată. Faceți totul ca la carte. Să așteptăm. E puternic, va reuși.
Adela nu-și lăsa copilul din brațe. El adormea greu, apoi plângea iar, frecându-și urechea dureroasă. Parasca aduse seara o oală cu supă și, strângându-l pe Ivan la piept, îi puse obrazul pe frunte:
Fierbinte tare!
Nu-i scade temperatura, oricât încerc.
Eh, așa zice doctorul. Dacă are febră, organismul luptă. Lasă, trece! Dar dacă te frămânți, nu-i faci bine copilului. Mâncați și la somn cu voi. Dimineața totul pare altfel.
Adela aprobă și începu să-i încălzească compresa, Parasca ieși tiptil.
Motănel, tolănit lângă copil în leagăn, dădea din coadă. Micul Ivan, jucându-se, adormi repede, iar Adela nu l-a mai trezit pentru compresă.
Văzând că supa s-a răcit, Adela a mers la bucătărie să o reîncălzească. Era la aragaz când aude zgomot, spart ceva, apoi Ivan începe să plângă. Lăsă totul baltă și alergă în cameră. Rămase împietrită, apoi puse mâna pe taburet și sări.
O șobolană uriașă se lupta cu motanul ei. Motănel, roșcovan ca focul, era ciopârțit: o ureche ruptă, blana sfâșiată. Dar nu cedase. S-a avântat și a apucat șobolanul de gât. N-a mai vrut să-i dea drumul până nu l-a învins.
Motănel, ai reușit! Lasă-l!
El a lăsat pradă, plângând ca un copil, și s-a târât către pat, lângă Ivan, care plângea. Adela, sufocându-se de groază, a văzut, lângă copil, încă o șobolană. A scos copilul, a deschis larg ușa și a strigat:
Ajutor!
O oră mai târziu, cu Ivan învelit bine, a mers la Parasca. Aceasta i-a dat cheile de la apartamentul ei și a promis să se uite după Motănel.
Ce rușine! Șobolani la noi! Tocmai i-am otrăvit, uite ce-am pățit! Parasca era furioasă, neputincioasă.
Făcu ordine în cameră și duse pisoiul la dădăcitorie. Îi bandajă rănile.
Eroi ești, Motănel! Nu degeaba te-am păstrat! Motani ca tine nu găsești la tot pasul.
Motănel respira greu, nu voia nici să se lingă. Nici să mănânce. Parasca se îngrijoră. Dimineața, după schimb, a venit la Adela și i-a spus.
Poți să-l lași pe Ivan la mine? Adela umbla de colo-colo, adunând haine. Unde e veterinar aici?
E, e! La două blocuri, întreabă. Aleargă!
Adela fugi aproape în pas către cămin. Motănel stătea întins pe covor, abia respirând.
Motănel, dragul meu! Te rog Stai, stai că te salvez!
A fugit la dispensarul veterinar și, dând la o parte o fată cu halat alb, a cerut:
Un doctor! Cel mai bun! De urgență!
Fata a privit-o atent, i-a arătat banca de așteptare.
Stați aici puțin.
Adela ținea motanul, numărându-i respirațiile, gata să dea buzna după doctor. Dar ușa se deschise și, aplecându-se, intră un bărbat cât un dulap.
Ce s-a întâmplat? vocea de bas o făcu să uite să răspundă.
Își reveni la privirea lui, îi înșfăcă pisoiul.
Uite
Cine l-a făcut așa? răsucea motanul ușor, atent la răni.
Șobolani.
Nu pare de stradă. E îngrijit.
E al meu.
Cum a ajuns la șobolani? Îl lași afară?
Nu, în cameră.
Minune…
Mai întrebați mult? Se simte rău! Adela izbucni în plâns și strigă. Motănel stătea inert în brațele uriașului, iar Adela simți că i se strânge inima. Mi-a salvat copilul! Vă implor, ajutați-l!
Nu-i nevoie să urlați. Eu sunt Sergiu, iar dumneavoastră?
Adela!
Gata! Ne cunoaștem. Eu nu suport țipetele, să știți. Noi ajutăm pe salvatorul dumneavoastră. Stați liniștită!
Ani mai târziu, motanul roșcat intră agale în camera copiilor, inspectă toate colțurile, apoi sări în pătuțul pus lângă divanul lui Ivan. Micuța Lenuța, simțind blana, îl înfipse cu degețelele în păr. Motănel începu să toarcă, ca să-i spună vise cu miros de iarbă. Copila adormi liniștită, fără să audă intrând părinții.
Adela aranjă bine păturica lui Ivan, trase șosetuța căzută de pe Lenuța și-și cuprinse soțul după braț.
Bună bonă avem, nu-i așa, Sergiu?
Ce să mai zic. Sergiu îl mângâie pe urechea odinioară cusută. Nu degeaba ai țipat la mine atunci, și eu am stat trei zile cu el. Astfel de motani sunt de aur.
Așa e. Uite-l cum strălucește.
Motănel îi ciupi blând degetele, se așeză lângă Lenuța cu laba pe ea. Adela stinse lampa, îl chemă cu un zâmbet pe Sergiu și închise încet ușa camerei. Copiii lor nu s-au temut niciodată de întuneric, mereu, cât s-au știut, Motănel a vegheat acolo. Lângă el, nu exista niciun rău.
