Într-o vară, am fost la o clinică de detoxifiere prin post, să-mi curăț trupul de toate cele adunate. Într-una dintre zile, m-am tolănit la soare și, chiar lângă mine, pe un șezlong, stătea o fată cu chip de doll moldovenească, de i-ai fi pus ramă de icoană.
Ne-am împrietenit. Vorbeam despre ce căutăm de la postul acesta.
Trebuie să slăbesc 400 de grame, a zis ea. Am râs, crezând că face haz de necaz. Dar nu.
De-un an trăiesc așa… grasă. Prietenul meu mi-a zis că mă lasă dacă nu mai dau jos. Uite, vezi? și-a adunat pielea de pe burtă între degete. Nici să stau nu-mi vine…
Mult timp am rămas cu gustul amar al acelei întâlniri. Am numit-o, în gând, Lenuța 400 de grame.
Se vede că, dacă ar fi să-l întrebi pe iubitul ei, femei ca mine ar fi aruncate de pe stâncă, fiindcă în Sparta ideală de pe plaiurile Moldovei doar slabele au loc, iar celui cu rondele îi rămâne umbra grădinii.
Zilele trecute am ajuns într-o companie mare, la un restaurant din Chișinău un prilej de sărbătoare.
O femeie dichisită ședea pe un fotoliu, picior peste picior, ciorapii îi luceau mătăsos pe pulpe, pantoful îi aluneca de pe călcâi, dansând pe degete, sorbea apă minerală dintr-un pahar de vin și atrăgea privirile bărbaților ca un magnet.
Apoi a sosit soțul ei. S-a apropiat de masă, a dat mâna cu toți bărbații, iar ei i-a șoptit printre dinți, mânios: Acoperă-te! Ți-ai etalat pulpele!…
Ea s-a strâns speriată, a roșit până în vârful urechilor, a cerut de la chelner un pled, deși era chiar lângă șemineu, s-a învelit și a stat așa, îmbufnată, ca un vrăbiuș tremurând tot restul serii.
La un moment dat, am luat la frunzărit biografiile marilor clasici, poeți și scriitori, sperând să descopăr secretele succesului lor. Nu m-am putut împăca între ființa lor fragilă, cu toate păcatele lumii, și geniul operelor lor.
Mi s-a făcut lehamite fix la biografia lui Ion Creangă. Sunt îndrăgostită de Amintiri din copilărie, dar nu puteam să trec cu vederea unele realități din viața autorului.
Nu numai că era obsedat de moarte și-i plăcea să stea cu ochii pe clipele de sfârșit, dar și… Când, după al cincilea copil (o fată, Maria), soția lui Elena, istovită, nu mai voia să nască, doctorii i-au spus să nu mai forțeze trupul… el a zis: Ei, atunci la ce-mi mai trebuiește?.
Elena a născut 13 copii…
Intrând pe Instagram, parcă mă teleportez într-o lume de păpuși Barbie: totul e sală de fitness, solar, împachetări, spa-uri.
Femeile își plăsmuiesc trupul ideal, iar industria frumuseții le încurajează.
Ele muncesc să fie frumoase cu profesia; e un job scump și greu.
Respects, dar cred că s-au încurcat de tot borcanele: fetele au ajuns să creadă că frumusețea fizică e singura cale spre dragoste.
Li s-a spus: așa e frumos! Să fii slabă, cu sprâncene subțiri, buze umflate, fund de piatră și au acceptat, alergând după standarde.
Băieții s-au trezit nevoiți să aleagă dintre o serie de păpuși identice…
Odată, la piața de grădinărit din Iași, bărbatul meu căuta ceva pentru casă, eu hoinăream fără rost printre tarabe.
Am ajuns la standul cu figurine de grădină: felinare, flori, mori de vânt, stropitori, iepurași și vulpi.
Lângă gnomii cei mari, cu căciuli țipătoare ca niște bureți cu pălărie roșie, doi bărbați alegeau gnomul cel mai frumos.
Unul îi pipăia, îi ridica, îi învârtea, iar celălalt a izbucnit în râs:
Hai, frate, hotărăște-te odată… Aseară la femei te-ai codit la fel…
Amuzant pe cinste.
Fetelor, dragile mele; Lenuța 400 grame, Stela-Ascunde-Pulpele, Elena cu 13 copii… Cum ajungeți să nu vă iubiți, să nu vă prețuiți? Cum lăsați să fiți tratate ca marfă de serie, și nu vedeți cât de departe sunteți de dragostea adevărată?
Cine v-a convins că un chip și un trup perfect aduc fericirea?
Am o sută de dovezi că frumusețea nu are nicio legătură cu iubirea.
O prietenă s-a îndrăgostit de bărbatul vieții ei în spital, la secția de nefrologie, unde, într-un halat ponosit, cu fața lividă și cu un recipient uriaș la vedere, și-a cucerit omul.
Uitați-vă la Frida Kahlo. Ați văzut-o? V-au plăcut sprâncenele ei? Și totuși cei mai mari bărbați ai vremii i-au purtat sâmbure de dragoste.
Cu ani în urmă, mi-au scos o măsea de minte, prost; mi-a sfârtecat gingia, cu complicații: febră mare, obrazul umflat, gura ruptă.
Eram acasă, scuipam sânge, cu obrazul cât o pernă, gura ca o rană, leșinând de slăbiciune, iar bărbatul meu îmi dădea chefir cu blândețe, fiindcă altceva nu puteam înghiți.
Îmi rămâneau mustăți albe de la chefir. Am luat oglinda, m-am uitat, am șoptit Doamne, și am izbucnit în plâns de urât.
El mi-a spus atunci: Ești cea mai frumoasă din lume, auzi? Cea mai! Și acum! Vrei să fii soția mea?.
Mai târziu, la restaurant, cu inelul, un genunchi plecat, aplauze de la chelneri și musafiri, baloane la tavan, flori și da, vreau…
Dar eu cu emoție port amintirea acelei prime cereri, adevărate. Atunci l-am crezut. Frumusețea nu stă în chip, iar dragostea nu e perfecțiune.
Imperfecțiunile ne fac vii, unici. Pentru ele suntem iubiți. Pentru ceea ce ne face pe noi – NOI.
În fond, perfecțiunea nu există. Dacă există, fiecare are a lui.
Mi-a venit să-mi pun aparat dentar, că am dinții strâmbați de la natură.
Soțul meu m-a susținut zicând:
Ador zâmbetul tău, habar n-am pentru ce să-ți pui fierătania asta. Fă-o dacă tu vrei, eu le-aș lăsa la locul lor.
După ce am născut băiatul, aveam 118 kg. El mă copleșea cu complimente așa, fără să mă mai împingă să slăbesc. Am slăbit când am vrut eu, nu când mi s-a cerut.
Privind poze vechi, cu mine și băiețelul mic, întinsă pe canapea cu trupul umflat:
De ce nu mi-ai zis să slăbesc? Eram grasă
Erai o plăcintă aburindă, slăbești doar când vrei tu. Mie mi-a plăcut mereu.
Acum vreo cinci ani, într-o vară, am făcut un puseu nasol de psoriazis, pete roșii ca amibele peste tot. Am mers la mare, dar nu m-am dezbrăcat pe plajă. Soțul m-a întrebat: Dar ce e rău? și am înțeles că el chiar nu vedea nimic în neregulă. Pentru el eram frumoasă ca-n prima zi.
Nu fac reclamă soțului, ci felului de a iubi. Dacă bărbatul tău cere să-i servești mereu criteriile lui de frumusețe, nu e dragoste, e power play. Ești mărul rumen, el nu vede decât cojile crăpate? Nu iubește mărul, ci vrea să-și arate puterea!
Poți merge după el, de teamă să nu-l pierzi. Dar ce anume pierzi? Un tiran pentru care ești doar gnom cu pălărie?
Orice bărbat vrea control, dar adevăratul respect se cucerește prin admirație și drag, nu pe frică.
Supunerea trebuie să fie opțiune, nu blestem. Alege-l doar dacă vrei să mergi cu el oriunde, fiindcă e puternic, sigur, tandru, și îți va lua mâna să te poarte dincolo de nori, iar tu te încrezi, fiindcă responsabilitatea e a ta: să mergi cu cine merită.
Dreptul de a-ți da mâna să te conducă se câștigă, nu se ia.
