Vânzătorul de fructe a deschis cutia. De acolo a apărut un botic. Ochii mari și înspăimântați păreau că mai au puțin și se rostogolesc în lacrimi.
— Nu mănâncă nimic, probabil că a fost smuls de la mama lui și aruncat. Blănița i s-a încâlcit pentru că a stat într-o cutie de prune.
Cumpărătoarea a plecat fără să zică nimic. Bărbatul a clătinat trist din cap: „Nici în femei nu mai e milă”. Însă, după un timp, ea s-a întors.
„Nu pot să îmi scot din minte pisoiul vostru”, a spus ea și a întins o bucată de material:
— Înfășurați „marfa”.
— Îl luați? — se bucură bărbatul. A înfășurat cu grijă pisoiul și l-a dat femeii ca pe un copil.
— Este un gest divin, divin. Veți fi răsplătită, — repeta el.
Femeia a zâmbit îngăduitoare:
— Mai ceva binefăcătoare n-ai găsit. Nu știu cum va reacționa soțul la acest „cadou”. Poate ajungem amândouă pe stradă.
Și așa a fost. Pisoiul nu a fost bine venit în casă. Deși a fost spălat, aranjat și hrănit, tot arăta neajutorat și neplăcut.
— Ce fel de creatură e asta? — l-a împins soțul cu dezgust când pisoiul a încercat să se urce pe piciorul lui. Scărpinatul suspect al gheruțelor i-a distras pe soți de la serial. Tapetele noi și scumpe erau în pericol.
— Ai șoareci de care să scapăm? De ce ne trebuie într-o garsonieră? — își admonesta soțul nevasta.
Luând pisoiul de ceafă, bărbatul se uita la el confuz și dezgustat:
— Mâine să nu mai fie aici.
Valentina nu mai era nici ea fericită de comoara găsită. Totuși, din jos, doi ochi ca lacrimile o priveau, micile lăbuțe îi frământau piciorul implorator, iar un tors sonor răsuna din trupul fragil, deschizându-i inima spre milă. Se aplecă și îl mângâie.
Pisoiul, încurajat de mângâiere, se urcă în brațe și își vârî boticul în palma caldă a stăpânei. „Nu există milă pentru cine nu a arătat milă”, își aminti Valentina cuvintele mamei și se liniști, justificându-și astfel fapta.
Telefonul sună:
— Bunică, vino la noi la ceai!
Valentina se strecură pe ușă silențios, să nu-și distragă soțul de la serial.
Fiul ei locuia aproape, peste drum. Cătălina era deja la poartă și îi făcea semn bucuroasă. Dintr-o dată, o mașină neagră și mare o luă pe margine. Corpul mic al fetiței fu aruncat în aer. Valentina se pietrifică. Nu putea nici să strige, nici să se miște.
Singurii săi ochi, ca într-o filmare încetinită, captau fiecare cadru: o femeie o ridică pe fetiță. Mânuțele mici i se agățară de gât. Trăia! Un bărbat ieși cu greu din mașină. Beat. Fiul ei alerga spre el. Îmbrăcat în uniformă. Cu mâinile tremurânde încercă să scoată arma din teacă, dar se împiedică de un strigăt:
— Nu!!!
Mama se afla peste drum, dar lui i se părea că ea îl împinge cu putere cu brațele întinse.
Oamenii veniți în fugă i-au stat bărbatului în cale, l-au îndepărtat pe șoferul beat. Valentina nu-și simțea picioarele. Dar mergea… sau era dusă? Spre Cătălina! Medicul deja o examina, verificând fiecare os:
— Totul este în regulă. Nicio fractură. Nici vânătăi grave.
— Dar de ce nu vorbește?! — noră-sa tremura de spaimă.
— E speriată. Trebuie distrasă, — a sugerat doctorul.
— Imediat, imediat.
Valentina se grăbi spre casă. Luă pisoiul, povestindu-i în fugă soțului ce s-a întâmplat. Reuși. „Ambulanța” nu plecase. În ochii copilului plutea frica. Îi desfăcu grijuliu mânuțele, lăsându-i pisoiul. Cătălina îl privi. Degetele îi mângâiară blănița moale. În răspuns se auzi un blând „Miau-miau-miau”. „Miorlăita”, — șopti fetița. Doctorul răsuflă ușurat. Valentina își dădu drumul lacrimilor — acum putea.
Cătălina nu lăsa pisica din brațe. Noaptea au petrecut-o la spital. Dimineața le-au eliberat cu concluzia: „Fetița s-a născut cu noroc”.
„Milă celui care a arătat milă”, șopti Valentina…
