Valeria spăla vasele în bucătărie când a intrat Ion. Înainte să intre, a stins lumina.

Lavinia spăla vasele în bucătărie, când acolo a intrat Ștefan. Înainte să intre, a stins lumina din bucătărie.
E destul de multă lumină de la geam. Nu are rost să risipim curentul, a mormăit el posac.
Vroiam să pun o mașină de spălat, a zis încet Lavinia.
O pui noaptea, i-a răspuns sec Ștefan. Atunci când kilowat-ul e mai ieftin. Și nu da drumul la apă așa de tare. Consumăm prea multă apă, Lavinia. Prea multă. Nu e bine. Îți dai seama că așa aruncăm leii noștri pe fereastră?
Ștefan a dat presiunea apei mai mică. Lavinia s-a uitat cu tristețe la soțul ei, a închis robinetul, și-a șters mâinile de prosop și s-a așezat la masă.
Ștefan, te-ai privit vreodată din afară? l-a întrebat ea.
Numai asta fac în fiecare zi, mă uit la mine din afară, i-a aruncat cu ciudă Ștefan.
Și ce ai spune despre tine? a întrebat Lavinia.
Despre mine ca om? a întrebat el.
Ca soț și tată.
Soț obișnuit, a zis Ștefan. Tată ca oricare altul. Nimic special. Nici mai bun, nici mai rău decât alții. Ce tot ai cu mine?
Vrei să spui că toți soții și toți tații sunt ca tine? a întrebat Lavinia.
Ce urmărești, vrei să mă cerți? a oftat Ștefan.
Lavinia simțea că nu mai are cale de întoarcere și discuția trebuie dusă până la capăt, ca el să înțeleagă că o viață cu el nu înseamnă decât zbucium și oboseală.
Știi de ce nu ai plecat tu până acum de la mine? l-a întrebat șoptit Lavinia.
Și de ce aș pleca? i-a răspuns Ștefan, schițând un zâmbet strâmb.
Măcar pentru că nu mă iubești, a zis Lavinia. Și nici pe copiii noștri nu-i iubești.
Ștefan voia să-i răspundă, dar ea a continuat:
Și nu începe iar cu nu e așa. Nu iubești pe nimeni. Nici nu are rost să pierdem vremea cu contraziciuni. Altceva vreau să-ți spun. Vreau să-ți spun de ce încă nu ne-ai părăsit, pe mine și pe copii.
Și de ce? a întrebat Ștefan.
Din zgârcenie, i-a răspuns Lavinia. Din lăcomia ta. Pentru tine, Ștefan, despărțirea de mine înseamnă doar pierdere financiară. De câți ani suntem împreună? Cinsprezece ani? Și ce am realizat în anii ăștia? Lăsând la o parte că ne-am căsătorit și am făcut copii. Ce am realizat?
Viața e înaintea noastră, a spus Ștefan cu glas slab.
Nu e toată viața înainte, Ștefan, a rostit Lavinia. E doar cât a mai rămas. Noi, în tot timpul ăsta, niciodată nu am fost la mare, nici măcar odată. Nu zic să fi plecat în străinătate. Dar nici măcar la mare la noi în țară nu am fost. Vacanța o petrecem mereu în Chișinău. Nici măcar după ciuperci sau la iarbă verde nu ieșim. Și de ce? Pentru că e scump.
Pentru că adunăm bani, i-a zis Ștefan. Pentru viitor.
Noi? Sau tu aduni? s-a mirat Lavinia.
Pentru voi strâng! a răspuns Ștefan.
Serios? Pentru mine și copii aduni tu bani, Ștefan? Chiar crezi ca de cincisprezece ani pui bani pentru noi?
Dar pentru cine altcineva? a spus Ștefan. Știi câți bani avem deja în cont, datorită mie?
Avem? a oftat Lavinia. Ai, poate, tu ceva, dar eu nimic nu am văzut. Hai să verificăm. Dă-mi, te rog, niște bani, să-mi iau mie și copiilor haine noi. Că de 15 ani port ce am avut când m-am măritat cu tine și ce mai lasă soția fratelui tău mai mare. Și copiii la fel, poartă ce rămâne de la verișori. Și cel mai important: o să închiriez, în sfârșit, un apartament. M-am săturat să locuiesc cu mama ta.
Mama ne-a dat două camere, a zis Ștefan. Pentru hainele copiilor, ce rost are să dai bani pe prostii când rămân suficiente de la verișori?
Și mie cine-mi lasă haine? Soția fratelui tău?
Pentru cine să te aranajezi? a râs sec Ștefan. Ești mamă de doi copii. Ai treizeci și cinci de ani. La haine trebuie să-ți stea mintea?
Dar la ce să-mi stea mintea? l-a întrebat Lavinia.
La sensul vieții, a zis grav Ștefan. La lucrurile importante. Superioare. Nu la prostii de femei.
Vorbești de dezvoltare spirituală, nu? a întrebat Lavinia.
Exact, la asta mă refer, a spus Ștefan. Să fii deasupra grijilor lumești.
Am înțeles, a oftat Lavinia. De aceea păstrezi toți banii la tine și nu ne dai nimic. Pentru fericirea noastră viitoare, ca să ne dezvoltăm spiritual. Corect am înțeles?
Vouă nu poți lăsa nimic, a țipat Ștefan. Imediat ați cheltui tot. Cu ce trăim dacă, Doamne ferește, vine necazul? Te-ai gândit?
Cum adică cu ce trăim dacă vine necazul? a zis Lavinia. Ai mare dreptate, Ștefan! Dar spune-mi, când începem să… trăim? Serios. Nu vezi că trăim de parcă necazul a și venit?
Ștefan tăcea, o privea cu ură.
Faci economie până și la săpun, la hârtie igienică și la șervețele, a continuat Lavinia. De la fabrică aduci săpun și cremă de mâini, ce vi se dă acolo.
Un leu economisit e un leu câștigat, a spus sec Ștefan. Totul începe cu lucrurile mici. Să dai bani pe săpun scump, pe șervețele sau hârtie moale e absurd.
Dar cât să mai rabd? zise Lavinia. Zece ani? Cincisprezece? Douăzeci? Cât îți mai trebuie să aduni ca, în sfârșit, să trăim decent? Cu hârtie bună la baie? Am treizeci și cinci de ani și n-am apucat încă momentul ăsta?
Ștefan tăcea.
Să ghicesc, a continuat Lavinia. Patruzeci de ani? Atunci începem? Când fac eu patruzeci?
Ștefan tăcea.
Ai dreptate, e copilărie, nici la cincizeci nu e momentul potrivit. Dar la șaizeci? Poate ajungem și atunci să trăim. Știi cât o să avem strâns? O avere. Oare atunci pot să iau și eu și copiii haine noi?
Ștefan nu zicea nimic.
Ștefan, vocea Laviniei era tensionată. Măcar dacă nu trăim până la șaizeci? Poate nu apucăm, că și mâncarea din cauza zgârceniei tale este cea mai ieftină, bem și mâncăm orice ieftin, iar de sănătate nu se uită nimeni. Iar cel mai mult ne strică dispoziția. Nu ai observat că suntem mereu triști? Și cu supărarea nu trăiește omul mult.
Dacă plecăm de la mama și cumpărăm mâncare mai bună, nu putem pune bani deoparte, a zis Ștefan.
Nu putem, l-a aprobat Lavinia. Și asta e motivul pentru care plec de la tine. M-am săturat să adunăm bani. Mie nu-mi mai trebuie așa ceva. Ție îți place, dar mie nu.
Și cum o să trăiești? s-a speriat Ștefan.
O să mă descurc, i-a răspuns Lavinia. Nu mai rău ca până acum. O să închiriez un apartament pentru mine și copii. Salariul meu e la fel ca al tău. De ajuns pentru chirie, haine, mâncare. Și cel mai important: n-o să mai ascult lecțiile tale despre economie la curent, gaz sau apă. O să folosesc mașina de spălat ziua, nu noaptea, și nu-mi va păsa dacă uit lumina aprinsă la baie sau în bucătărie. O să cumpăr cea mai bună hârtie igienică și șervețele. Iar din magazine, o să iau ce vreau, nu doar la reduceri.
N-o să poți pune nimic deoparte! a început din nou Ștefan.
Ba pot! i-a răspuns Lavinia. O să pun deoparte alocația de la tine, pentru amândoi copiii. Deși, ai dreptate, nu o să pun nimic. Dar nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau. O să cheltui tot: până la ultimul leu! O să trăiesc de la un salariu la altul. În weekend o să aduc copiii la tine și la mama. Știi ce economie pentru mine? Eu în timpul ăsta o să mă duc la teatru, la restaurant, la expoziții. Iar vara o să merg la mare. N-am decis încă unde, dar mă voi hotărî, imediat ce scap de tine.
Ștefan s-a simțit deodată rău. Îl apucase frica. Nu pentru Lavinia, nu pentru copii. Nu. Frica era pentru el. Făcuse deja în minte socoteala: cât îi rămâne după pensie alimentară și câte cheltuieli vor fi cu copiii aduși la sfârșit de săptămână. Dar mai mult îl speriau sumele pe care Lavinia le va cheltui pe vacanțe la mare. Pentru el, erau bani aruncați pe geam. Banii lui.
N-am zis ce e mai important, a oftat Lavinia. Banii pe care îi ai în cont îi vom împărți.
Cum să-i împărțim? s-a mirat Ștefan.
Jumătate-jumătate, a zis Lavinia. Și pe ei o să-i cheltui. Ce s-a strâns în cincisprezece ani? E o sumă bună. Și pe ăștia o să-i cheltui. Nu o să păstrez nimic pentru viață: am de gând să trăiesc ACUM.
Ștefan mișca buzele încet, dar nu-i ieșea niciun cuvânt din gură. Frica de ceea ce a auzit i-a blocat rațiunea și voința.
Știi care e visul meu, Ștefan? a rostit Lavinia. Să nu-mi rămână niciun leu în cont când va veni vremea să plec pentru totdeauna. Să știu că am trăit cu adevărat și am cheltuit tot pentru mine.
Două luni mai târziu, Ștefan și Lavinia au divorțat.