Valentina mergea spre serviciu printr-un oraș ce plutea parcă între nori, având încă ochii jumătate închiși de somn, când un clopot surd i-a șoptit că și-a uitat telefonul acasă. Fără ca picioarele să atingă pământul, s-a întors, plutind spre scara blocului din Chișinău. Blocul ei era cenușiu, mirosind a vechi și a vis spulberat. A apăsat butonul liftului, și ușile s-au desfăcut ca niște aripi de pescăruș. S-a strecurat înăuntru.
La etajul opt, liftul s-a oprit brusc: fără zgomot, doar cu un oftat lung și mut. Totul a rămas suspendat între două bătăi de inimă. Valentina s-a așezat pe podeaua rece, privind la panoul luminos care pâlpâia aiurea. Pe culoarul de dincolo de ușa liftului, ecoul vocilor încâlcite părea să iasă dintr-o fântână adâncă de coșmar: vocea blândă și nesigură a soțului ei, Grigore, șuiera conversații cu altcineva.
Draga mea Catinca, murmura Grigore cu vocea moale Număr minutele până să fim iar împreună.
Diseară vei veni, nu-i așa? După zece te aștept, răspundea o voce de femeie, ușor tremurată, ca o perdea la fereastra deschisă. Era Catinca, vecina de la apartamentul patruzeci.
Bărbatul tău lucrează tot la schimbul de noapte săptămâna asta? întrebă Grigore plin de speranță.
Da, pleacă la nouă jumate și nu vine până dimineață. Ar trebui să ne grăbim; o să revină în curând, șopti Catinca.
Aerul din lift s-a făcut de plumb. Valentina aproape că a uitat să respire, gândurile i se amestecau într-un mozaic fără logică: Deci așa, dragule, la opt locuiește… bună plimbare ai găsit. Acum știu ce aer proaspăt inspiri seara. Las că-ți arăt eu, nu vei uita plimbarea asta niciodată.
După vreo patru minute, Grigore și Catinca au înțeles că liftul s-a stricat și au coborât pe scări, vocile lor alergând pe burta blocului. Se auzeau chicoteli, mulțumiri șoptite pentru clipele furate împreună.
Când veniseră meșterii, Valentina deja urzea în minte un plan ca într-o legendă veche moldovenească, cu răzbunare și dor.
Seara, la ora zece fără ceva, Grigore, cu glasul tremurat de nerăbdare, își lua rămas bun:
Mă duc să mă plimb, Valerico, revin într-o oră, două… Respir puțin, să-mi liniștesc inima…
Dar plouă, Grigore, iese a pagubă! Stai la balcon, la aer, încercă ea să-l țină acasă, ochii jucându-i veseli.
Plouă, dar iau umbrela. Așa e romanul, mereu merge înainte, nu? răspunse el, râzând nervos.
Nu-i zi bună azi pentru ieșit, Grigore, nu simt a fi cu noroc.
Astea-s povești… Hai, mă întorc repejor.
Grigore reveni mult prea repede, după numai o jumătate de oră, fără umbrelă, fără palton, desculț. Bătea la ușă cu degetele groase.
Niște băieți mi-au luat de toate! Deschide, Valerico, îngheț!
Ți-am pus hainele lângă ghena de gunoi. Dă-i binețe Catincăi!
Care Catinca?
Cea de la opt. Zi bună, Grigore!
A încuiat ușa pe dinăuntru și s-a dus la televizor, zâmbind cu un colț de gură ascuțit ca lama.
Bine că odraslele deja au crescut și au plecat. Nu vede nimeni rușinea casei.
Grigore, vânt printre scări, a găsit o valiză lângă ghenă cu toate lucrurile lui. S-a îmbrăcat, și-a tras basca pe ochi și a pornit s-o ia spre mama, visând prutul.
În fuga lui absurdă, și-a dat seama că telefonul îl lăsase la Catinca. S-a întors ca o umbră, să ceară mobilul de la Valentina, dar… a rămas prins în liftul acela blestemat. Blocul scotea tusea grea a electricității lipsă. Pe etajul opt, liftul s-a oprit iar, între două secunde curgătoare.
Când și când, după ce s-a întors lumina, Valentina era deja la muncă și cheia casei era la ea, nu la el. Grigore cobora scările, hotărât, și cine credeți că întâlnește la opt? Chiar pe Catinca, cu valiza subțire și ochii larg deschiși, visători.
Ai telefonul meu? întreabă Grigore, cu o voce de lemn.
Da, și geanta cu lucruri, răspunde Catinca, ca și cum ar fi visat același vis.
S-au urcat amândoi în liftul abia dezmorțit de curent. Apoi fiecare și-a luat taxiul și s-a pierdut într-un Chișinău lichid, unde totul urmează alte reguli, iar scandalul de familie se amestecă printre străzile învăluite de ceață.
