Valeria se grăbea către serviciu, dar deodată își aminti că și-a uitat telefonul acasă pe masa din hol, lângă ghiveciul cu mușcată. Se opri brusc sub ploaia măruntă de toamnă ce mirosea a pământ reavăn și se hotărî să se întoarcă. Urcă grăbită scările blocului cenușiu din sectorul Botanica, apăsă butonul liftului cu degetul geluit, și… ascensorul se opri fermecat între etajul șapte și opt. Se lăsă o liniște ciudată, spartă doar de bâzâitul palid al neonului, iar pereții ascensorului păreau să suspine a vis și a rugină.
Dincolo de ușa metalică, pașii unui bărbat răsunau pe covorul vechi al coridorului. Un glas plin de dor leșinat se auzi limpede:
Scumpa mea Tatiana, murmura bărbatul, abia aștept să fim din nou împreună, să simt iar mirosul tău de busuioc.
Diseară, după ora zece, te aștept cu inima toată, răspunse femeia cu voce adâncă, amestecată parcă cu ploaia de afară.
Tot săptămâna asta stă bărbatul tău la uzină, în tura de noapte? întrebă el, parcă temător.
Da, șopti ea tandru. Pleacă pe la nouă și jumătate și nu vine înapoi decât de dimineață. Dar să ne grăbim, nu-i exclus să se întoarcă mai devreme, și atunci noi Doamne ferește!
Valeria simțea cum inima i se înnoadă. Recunoștea fără urmă de îndoială vocea lui Gheorghiță al ei, bărbatul cu care trăia de douăzeci de ani. Tatiana, vecina de la opt, femeia cu fustele mereu plisate și cu râs de clopoțel spart, era amanta lui. “Așa deci… Acum știu ce aer proaspăt tot simți nevoia să respiri seara!”, gândi Valeria, simțindu-se prinsă într-un vis urât, cu pereți de beton și certitudini care se fărâmițează ca niște vechi biscuiți Boromir.
Liftul tremură ușor, ca și cum ar fi plâns și el cu Valeria. După vreo douăzeci de minute, niște meșteri cu halate albastre și șepci de la Apă-Canal au deschis cu greu ușa și Valeria a ieșit, plutind între realitate și vis, cu planuri năstrușnice clocotind în minte.
Pe la ora zece seara, Gheorghiță, cu paltonul strâns pe el, încercă vechiul său pretext:
Valerico, mă duc și eu puțin afară la o plimbare, să mă aerisesc.
Las că-i ploaie, bărbate! Mai bine respiri pe balcon, nu vezi ce vreme e?
Balconul nu ajunge, am nevoie să merg, să mă mișc, că am inima slabă, tu știi!
Atunci ia umbrela, măcar.
O iau, o iau, nu mă plouă! Nu fi așa grijulie, în jumătate de ceas-s înapoi.
Dar Valeria îi aruncă o privire tăioasă. “Astăzi nu-i ziua ta, Gheorghiță”, șopti ea cu glas sec, ca de pe alt tărâm.
A plecat Gheorghiță, dar s-a întors tremurând după nici douăzeci de minute, ud până la piele, ciufulit și fără pantofi.
Valeria, dă-mi drumul, că îngheț pe coridor! M-au jefuit niște băieți, mi-au luat umbrela, paltonul, pantofii, tot!
Bagajul ți l-am pus lângă ghena de gunoi, la parter, răspunse Valeria. Salută-o din partea mea pe Tatiana.
Care Tatiana?
Aia de la opt. O știi bine…
Valeria trânti lanțul la ușă și se tolăni pe canapea cu telecomanda în brațe, sorbind dintr-o cană de ceai cu tei. “Bine că copiii-s mari și la casele lor. N-au văzut rușinea casei asteia”, gândi cu tristețe încâlcită.
Gheorghiță alergă desculț la ghena de gunoi, găsi valiza, se îmbrăcă repede și ieși buimac în noapte, hotărât să cheme un taxi până la mama lui, la Dănceni. Dar, vai, telefonul îi rămăsese la amanta, deci s-a întors, plin de ceață, să-l ceară Valeriei. Numai că, urcând din nou în lift, căzu din nou în vis liftul s-a blocat între etaje, căci în toată scara cartierului de pe strada Sarmizegetusa s-a întrerupt lumina, un semn parcă dat de o soartă șugubeață și acră.
Dimineața, când curentul s-a pornit și ușile liftului s-au deschis, Valeria plecase deja la serviciu, lăsându-l pe Gheorghiță rămas fără chei, fără telefon, fără ale sale iluzii, la mila visului.
Pe scări, la etajul opt, a întâlnit-o chiar pe Tatiana cu valiza, și ea, zgribulită.
Telefonul meu e la tine, nu?
Da… și hainele tale sunt tot la mine.
Au coborât împreună, fiecare cu valiza lui de visuri rătăcite, și-au ieșit din scară în direcții diferite, duși fiecare de câte un taxi straniu, învăluit de ceața visului moldovenesc.
