Vai, fată, degeaba îl tot primești, nu se însoară cu tine.
Abia împlinise Maria șaisprezece ani când și-a pierdut mama. Tatăl ei plecase demult, vreo șapte ani în urmă, la muncă în Chișinău, dar dus a fost, nimic nu s-a mai auzit de el, nici bani, nici veste.
La înmormântare a venit tot satul, fiecare cu ce-a putut să ajute. Mătușa Paraschiva, nașa Mariei, venea des pe la ea, îi spunea ce are de făcut, cu ce să se descurce. Odată ce-a terminat Maria școala, au aranjat-o să lucreze la poștă în satul vecin.
Maria e fată zdravănă, de-acelea se zice că e rumenă-n obraji. Are fața rotundă, plină de culoare, nasul cam borcănat, dar ochii cenușii-vii, mereu luminoși. O cosiță blond-deschis, groasă, lungă până la brâu.
Cel mai chipeș flăcău din sat era Ion. De două veri revenise din armată, nu avea liniște de la fete. Până și fetele venite din oraș, în vacanță, îl admirau și nu-l lăsau în pace.
Cu chipul lui parcă pentru filme l-ar fi făcut, nu șofer de camion pe la sat. N-avea chef de însurătoare, nu se grăbea să-și aleagă vreo domnișoară.
Într-o zi vine mătușa Paraschiva la el, îl roagă să ajute Mariei cu gardul începea să se dărâme, și fără forță bărbătească e greu de trăit la sat. Maria se descurca singură cu grădina, casa însă n-o putea repara.
N-a stat Ion mult pe gânduri și a venit să vadă; a început să dea din gură: să-i aducă ciocanul, să fugă după cuie, să-i dea scânduri. Maria făcea tot ce-o ruga, fără să se plângă.
Doar că obrajii ei se înroșeau din ce în ce mai tare, cosița îi zburda pe spate. Obosit, Ion, Maria îl răsfăța cu borș moldovenesc și-i punea ceai tare pe masă. Se uita cum mușca din pâinea neagră cu dinți albi ca zeama de lapte.
Trei zile a muncit Ion la gard, iar în a patra zi a venit pe la Maria să o viziteze. Maria i-a dat să mănânce la cină, povestind din una-n alta, el a rămas peste noapte. Apoi a tot venit. Pleca dimineața devreme, să nu fie văzut. Dar la sat nimic nu poți ascunde.
Vai, fata mea, degeaba îl primești, nu se-nsoară cu tine. Și, dacă se însură, mult vei plânge după el. Când o veni vara, or să apară iar domnițele de la oraș ce-ai să faci? O să te mistui de gelozie. Alt flăcău ți-ar trebui ție, își tot bătea capul mătușa Paraschiva.
Dar tineretul, când e îndrăgostit, nu prea ascultă de vorba bătrânilor
După o vreme, Maria și-a dat seama că e însărcinată. La început credea că a răcit ori s-a intoxicat, slăbiciune și greață. Dar apoi a venit ca un trăsnet: copilașul din burtă era de la Ion, cel frumos.
I-a trecut prin gând să scape, era prea tânără să fie mamă. Dar apoi și-a zis că e mai bine așa, nu va fi singură, va avea pe cine crește.
Mama ei a crescut-o singură, s-a descurcat. Iar de la tata, oricum nu avusese mare ajutor, doar băutura îl ținea la viață. Oamenii vorbesc, apoi se liniștesc.
Primăvara își scoase cojocul, și toată lumea din sat a văzut burtica care se ițea. Dădeau din cap, zicând că i s-a născut necaz Mariei. Ion a venit să întrebe ce are de gând.
Ce să fac? Îl aduc pe lume. Nu-ți fă griji, îl cresc singură. Trăiește cum vrei, i-a zis, meșterind la sobă. Doar flăcările făceau obrajii și ochii să-i joace roșii.
Ion se uita pierdut, dar tot a plecat. Hotărârea era luată; pe el nu-l afecta, ca apa pe gâscă. A venit vara și apariția domnițelor de la oraș l-a făcut să uite de Maria.
Ea, cu burtica tot mai mare, lucra în grădină cu greu putea să se aplece. Mătușa Paraschiva venea să o ajute la plivit. Maria căra apă din fântână câte o jumătate de găleată. Burtica mare, femeile din sat îi preziceau un flăcău sănătos.
Ce-o vrea Dumnezeu își făcea Maria haz de necaz.
În septembrie, într-o dimineață, o durere cruntă a trezit-o, ca și cum cineva i-ar fi rupt burta în două. S-a domolit, dar apoi s-a făcut iarăși simțită. A fugit la mătușa Paraschiva. Aceasta a priceput din prima.
Așa repede? Stai aici, vin acum, și-a luat tălpășița din casă.
A alergat la Ion. Ăsta avea camionul parcat în fața casei, dar chiar atunci băuse puțin cam mult.
L-a trezit cu greu mătușa Paraschiva. Ion se uita nedumerit, și abia la urmă a înțeles:
Dar până la spital sunt 10 km! Până chemați doctorul, până veniți înapoi, își primește copilașul. O duc direct! Să o luați cu totul.
Da’ cum să o duci cu camionul? O zdruncini de nu mai rămâne nimic, pe drum poate naște! a strigat femeia.
Atunci vii și tu cu noi, just in case, a decis.
Doi kilometri pe drum stricat, conducea cu grijă. O groapă ocolea, în alta intra. Mătușa Paraschiva stătea în remorcă, pe saci. Când au ajuns la asfalt, au dat viteză.
Maria se strângea pe scaun, apucată de burtă, fără să scoată un geamăt. Ion era treaz brusc.
Se uita cu coada ochiului la Maria, mușchii de la față îi jucau, degetele albe pe volan. Se gândea la ale lui.
Au ajuns la timp. Au lăsat-o pe Maria la spital, s-au întors înapoi. Pe drum, mătușa Paraschiva l-a certat pe Ion:
De ce i-ai stricat viața fetei? Singură, fără părinți, ea copilă, și tu îi dai grijile astea. Cum să se descurce ea cu unul mic singură?
Nici nu ajunsese camionul înapoi la sat, că Maria devenise mama unui flăcău sănătos. Dimineața i l-au adus la alimentat; nu știa cum să îl țină în brațe, cum să-l pună la sân.
Se uita speriată la fața încrețită și roșie a băiețelului. Dar executa ce i se cerea, cu gura strânsă.
Inima îi tremura de bucurie. Îl privea, îi sufla pe fruntea cu păr subțire, se minuna.
Vin să te ia acasă? a întrebat doctorul, bărbat în vârstă, cu ton aspru, înainte să îi dea voie acasă.
Maria a ridicat din umeri și a dat din cap:
Nu cred.
Doctorul a oftat și a plecat. Asistenta a învelit copilul în pătură de spital, de abia să-l ducă acasă. I-a spus să o returneze.
Fedor, cu mașina spitalului, te duce la sat. Nu cu autobuzul, cu un nou-născut, i-a spus sever, de parcă o mustra.
Maria i-a mulțumit. Mergând pe coridorul spitalului, cu capul în pământ, roșie toată de rușine.
Mergea cu mașina spre casă, ținând micuțul la piept, gândindu-se cum vor trăi.
Indemnizația de maternitate, aproape nimic abia îi dai pisicii. O durea sufletul pentru ea și băiețelul nevinovat. S-a uitat la fața lui adormită și și-a alungat grijile cu o mângâiere.
Deodată mașina a oprit. Maria s-a uitat la Fedor, bărbat micuț, pe la cincizeci de ani.
Ce-i?
Au plouat două zile. Caloială mare! Nu mai pot înainte, nici pe lângă, mă împotmolesc. Poți trece doar cu camionul sau tractorul.
Scuze, n-ai mult, vreo doi kilometri. Poți să mergi pe jos? i-a arătat drumul plin de apă, ca o baltă nesfârșită.
Băiatul dormea pe mâini. Maria, și așa obosită de stat jos, cu copilul era greu de mers pe noroi.
A coborât tiptil, a aranjat copilul, și-a luat inima-n dinți. Noroiul îi învăluia picioarele până la glezne, abia dacă nu cădea.
În pantofii vechi și tociți îi băltea apa. Ce bine-ar fi fost să aibă cizme de cauciuc la spital. Un pantof i-a rămas în noroi. S-a gândit ce să facă, n-avea cum să-l recupereze. A mers mai departe desculță.
Când a ajuns la sat, apusese soarele, nu-și mai simțea picioarele. Nu mai avea putere nici să se mire că luminile erau aprinse în casă.
A urcat pe scări, udă, picioarele înghețate și tot corpul acoperit de oboseală. A deschis ușa ca să intre și a încremenit.
Lângă perete era un pătuț de copil, un cărucior cu hăinuțe frumoase pentru băiat. Ion dormea cu capul pe masă.
Simțind privirea ei, a ridicat capul. Maria era roșie, ciufulită, cu copilul în brațe, abia stătea să nu cadă. Rochia udă, picioarele până la genunchi în noroi, un pantof pierdut.
Când a văzut-o fără un pantof, s-a repezit, a luat copilul să-l pună în pătuț. A fugit la sobă, să aducă apă caldă.
A așezat-o, a ajutat-o să se dezbrace și să-și spele picioarele. Maria, cât s-a schimbat după sobă, Ion a pus pe masă cartofi fierți și ulcior de lapte.
Când a plâns copilul, Maria s-a dus să-l ia în brațe, s-a așezat fără rețineri să-l alăpteze.
Cum l-ai botezat? a întrebat Ion, cu glas stins.
Serghei. Dacă nu te superi? L-a privit Maria cu ochii ca de apă limpede.
În ei era atâta dor și iubire, că inima lui Ion s-a strâns.
E nume frumos. Mâine mergem la primărie, îl înregistrăm pe băiet și facem nunta.
Nu-i nevoie începu Maria, privind cum suge micuțul.
Fiului meu îi trebuie tată. Gata, mi-a ajuns. Poate nu oi fi cel mai bun soț, dar de băiat nu mă lepăd.
Maria a dat din cap, cu ochii aplecați.
Peste doi ani le-a mai venit o fată. Au botezat-o după mama Mariei, Nadejda.
Nu contează ce greșeli faci la început, important e că mereu le poți îndrepta
Asta e povestea vieții. Scrieți ce părere aveți voi, în comentarii. Dați un like!
