Nu poţi să nui iubeşti pe copiii tăi, îşi spune Ana, străbătând drumul acoperit de zăpadă de lângă blocul din cartierul Buiucani. În realitate, nu simte iubire; simte oboseală, furie și o neputință care nu pare să se sfârşească. Întro zi, când Vasile, soțul ei, era încă în viaţă şi ea era însărcinată cu al cincilea copil, vecina de la etajul şase, convinsă că Ana a închis deja ușa şi nu o aude, îi spune soţului:
Pentru ajutoarele de stat fac copii, iar copiii rămân mereu abandonaţi!
Ana plânge până începe să gâlgâie, atât de supărată. Da, reuşeşte să lucreze având patru copii, dar niciodată nu îi lasă singuri: mama venea când putea, apoi angajau o bonă. Îi place slujba şi nu crede că ar trebui să renunţe doar pentru că copiii sunt mici. Când vor creşte, ce va face ea? Ce îi va deveni?
După ce Vasile a murit, salariul ei, deşi abia ajungea să acopere toate nevoile lor, este totuşi suficient. Pensie nu o atinge; ea o păstrează în conturi de economii ca să poată să îi dea copiilor o sumă pentru începutul vieţii adulte. Totuşi, a fi văduvă cu cinci copii se dovedeşte prea greu chiar şi pentru ea.
Toată noaptea cade zăpadă, iar aleile, odată înguste, devin aproape nedistingabile. Ar trebui să se gândească din timp şi să parcheze maşina în altă parte, dar trebuie să trage pe Andrei şi Liana, literalmente, ca pe nişte saci până la grădină, iar drumul înapoi nu e uşor. Ana priveşte înainte, încercând să nu ridice în bocancii ei încărcaţi cu zăpadă ascuţită, aşa că nu observă bărbatul care îi vine în cale. Se ciocnesc, el rămâne în picioare, iar Ana cade în zăpadă. El îi întinde mâna să se ridice şi, în timp ce o face, scăpă un balon roşu în formă de inimă.
Prostă Zi a Îndrăgostiţilor! mormăie Ana în sinea ei.
Ieri, până la miezul nopţii, a lipit cuţite de bumbac pe piciorușele Violetei şi a scris referatul pentru Sfântul Valentin pentru Pavel, în timp ce liniştea a fost tulburată de o criză a Violetei: un coşc uriaş ia aparţinut pe frunte, iar ea credea că mâine băiatul pe care îl admiră îi va oferi o inimioară şi o invitație la o întâlnire. În acelaşi timp, cei mici au furat markere acrilice şi au şters cu ele masa albă din sufragerie, parchetul şi, bineînţeles, pe unii dintre ei. Educatoarea, dimineaţa, ia numit păpuşoi şi ia sfăţit să ceară un dizolvant cu acetona.
Scuzaţi-mă, nu v-am observat, spune bărbatul.
În Ana se luptă două sentimente: furia că un tip arogant nu a observat că a căzut şi jenă pentru balonul pierdut, probabil destinat unei iubiri. Al doilea învinge.
E vina mea, îmi pare rău pentru balon.
Bărbatul ridică privirea spre cer.
Nui nimic. Şi păsărelele vor să sărbătorească.
Cred că soţia dumneavoastră se va supăra.
E pentru fiica mea, zâmbeşte el. Voi cumpăra altul.
Din ochii Anei încep să curgă lacrimi neaşteptate. Bărbatul pare dezamăgit şi nu ştie ce să facă.
Scuzaţi-mă, se abţine Ana, cu vocea sfâşiată. Nu am vrut, a fost accidental.
Nui nimic Ce sa întâmplat cu dumneavoastră? întreabă el.
Ana nu se obişnuieşte să se plângă, nu vorbeşte des despre cum a rămas văduvă cu cinci copii, dar acest străin este complet necunoscut şi ea e extenuată.
După ce o ascultă, el spune:
Ar trebui să vă cunoaştem pe mine şi pe soţia mea. Ea este obosită de al treilea copil şi îi zic să se odihnească, să trăiască puţin pentru ea. Nu spun că mulţi copii e ceva rău, doar că Eu aş vrea şi eu un al treilea, dar Scuze, mă pierd în vorbire. Sunt un consolar proastă.
Ana ridică mâna, zâmbind.
Uneori mă uit la ei şi mă gândesc: ar trebui să îi iubesc enorm. În realitate, sunt mai des supărată şi iritată. Unde e acea iubire?
E acolo, doar că a fost acoperită de zăpadă, ca drumul ăsta. Ştiţi ce înfloreşte aici vara?
Ce?
Păpădia.
Ana pare să înţeleagă la ce se referă, dar golul din interior nu o părăseşte.
El o aşează lângă maşină şi îi urează o zi frumoasă. În maşină, Ana îşi retușează machiajul şi pleacă spre serviciu. Inima îi este grea; îşi aminteşte zilele când, de Ziua Îndrăgostiţilor, găsea sub oglindă o inimă de hârtie sau flori pe scaunul din spate. Soţul nu e de patru ani. Astăzi o aşteaptă şi o şedinţă în care Serban Petre, un coleg încăpăţân, va vorbi o oră şi jumătate despre rezultatele lui.
Biroul e plin de viaţă: nu se sărbătoreşte oficial Ziua Îndrăgostiţilor, dar încolţuri de flori apar pe birouri, fetele chicotesc şi bărbaţii par tensionaţi, aşa cum se întâmplă când femeile aşteaptă să ştie ce li se cere. Intrând în cabinet, Ana crede că a deschis ușa greşită, se întoarce; pe birou găseşte un buchet de trandafiri roşii. Cabinetul e al ei, şi se apropie încet, privindule ca pe nişte creaturi exotice, neştiind dacă aşteaptă gheare ascuţiţi sau un tors.
Alăturat florilor există o felicitare. Ana o ia în mână.
Nam îndrăznit niciodată, dar dacă nu azi, când? În ochii tăi văd universul, starea mea depinde de zâmbetul tău. Vrei să mâncăm? L.
Se străduieşte să-şi aducă aminte cine, dintre colegi, are iniţiala L. Gândurile îi sar la Leontin, la Liviu, la Lenuţa. Toţi lucrează cu ea, dar niciunul nu a arătat interes. Ar fi putut fi Leontin, cu care fusese aproape îndrăgostită înainte de a şti că este a cincea sarcină. El fusese nou, prietenos şi curios, şi ei mâncaseră împreună la prânz. Totuşi, când a făcut testul, a înţeles că nu e dragoste, ci un semnal al corpului său obosit, cerând o pauză de la sarcină. Fecundaţia a apărut în mod neaşteptat, iar când Vasile a căzut bolnav, Leontin a dispărut din memorie.
Ana petrece toată ziua întrebânduse dacă să accepte invitaţia la cină. Priveşte spre Leontin, Liviu, Lenuţa, dar toţi se poartă ca şi cum ar fi aşăzut. Poate că e o glumă? Şi cum ar merge o cină când copiii trebuie şcolari? Mama nu iese de casă de şase ani, nu are bani pentru bonă, iar Violeta cu siguranţă ar fugi la o întâlnire. Aşa că nu merge nicăieri.
Andrei şi Liana îi dau inima tăiată la cuţite, iar chiar şi la grădiniţă învaţă să tăie inimioare. Ana le pune în pijamale şi le trage prin zăpadă spre maşină, amintinduşi bărbatul de dimineaţă cu balonul roşu. Gândurile îi înăbuşeşte ochii.
Copiii strigă în maşină, ceartă ce desen animat să pornească, cer să se oprească la magazin pentru ciocolate Kinder, că azi e sărbătoare. Obosită de gălăgia lor, Ana cedează, cumpără trei ciocolate pentru cei mari şi câteva găluşte, că nu are chef să gătească.
Ajunsă acasă, o aşteaptă o surpriză: miros de cartofi prăjiţi şi compot de vișine. Violeta declară că băiatul care o invită la întâlnire a plecat, deci nu mai are prieten şi, în loc de asta, coşcuiul de pe frunte a crescut. În cinstea asta, decide să gătească cina. Copiii de la etaj curăţă camerele şi şterg markerii de pe masa albă. Ana se emoţionează, îi îmbrăţiţă pe toţi şi înțelege că îi iubeşte cu adevărat, nu doar când sunt cuminţi. Găseşte în dulap o rochiţă neagră, uitată de multă vreme, şi ia parfum de la Violeta şi luciu de buze de la Liana.
Mamă, merg la o întâlnire! exclamează Violeta, fericită.
Andrei începe să plângă, iar Ana îl consolează, promiţând că se va întoarce curând.
Ajunge la restaurant cu inima bătând: ce să aştepţi? O întâlnire cu un necunoscut. De fapt, cu cineva pe care îl cunoaşte, dar nu ştie exact pe cine. E ca jocul de Secret Santa: nu ştii cui să dai cadoul. Dacă ar fi Leontin, laş fi ales cu uşurinţă; dacă ar fi Ştefan din departamentul de aprovizionare, şi eu aş şti ce să-i dau; dar dacă ar fi directorul de resurse umane, Serban Petre Larin, iaş oferi o bicicletă, căci îl aminteşte de poștașul Pechin.
Când intră în restaurant şi nu ştie cum să declameze la ce masă a fost rezervată, e pe punctul să plece, dar îl vede pe Serban Petre Larin în persoană, stând drept pe scaun, privind spre uşă. Când o vede, roșește, dar nu-şi îndepărtează privirea. Ana se ruşinează, se sperie, se înfurie. El? Universul în ochi? Ce joacă ştiţi? Oricum, nu se poate întoarce.
Mă tem că nu vei veni, a spus el.
De obicei nu îşi spune tu, dar Ana ştie că din această zi ciudată poate să apară orice. Inspiră adânc şi se aşează lângă chelneriţă, care le arată masa la fereastră. De pe tavan atârnă inimioare de diferite mărimi, iar Ana crede că asta e Violeta care ar trebui să meargă la întâlnire, nu ea. Trebuie să găsească rapid o scăpare, poate săşi dea de bun. De ce nu cere Violeta să o sune şi să-i spună că a izbucnit un incendiu?
Dialogul nu curge. Serban pare agitat, vorbeşte mult, apoi tac, privind la Ana cu un chip atât de nefericit că îi trezeşte compasiune. Ana vrea să plece, nu să mănânce vinete crocante şi să taie friptură de vită. Să se întâmple ceva! rosteşte în sine. Copiii să deseneze pereţi, săba să se spele pisica, săși dea seama Violeta că e trădătoare şi săși ceară reconcilierea.
Rugăciunile ei se împlinesc când, după al treilea cub de friptură, telefonul sună. Pe ecran apare numele Violetei. Ana răspunde:
Trebuie săi iau pe copii.
Îi povesteşte lui Serban cât de complicat este, sperând că el va anula întâlnirea, dar el îi spune că el însuş a fost copil unic şi a visat dintotdeauna la o familie mare.
Violeta plânge la telefon.
Mamă, incendiu! Pavel a încercat să prăjească beţiţele de brânză, uleiul a luat foc şi
Ana simte cum întreaga sânge îi urcă la faţă, ca un val care ameninţă să se spargă.
Ce sa întâmplat? întreabă Serban, speriat.
Un incendiu exclama Ana.
El reacţionează rapid: scoate o fişă, cheamă chelneriţa, apoi sună pompierii, confirmă adresa, în timp ce le spune copiilor să se îmbrace şi să fugă afară, să bată la uşi şi să nu încerce să salveze lucruri.
Au ajuns acasă în cincisprezece minute. Maşina de pompieri sta deja la intrare, vecinii se strângeau în jurul copiilor care plângeau, fumul ieşea pe fereastră. Nuo să mai spun vreodată că nu-i iubesc, declară Ana. Voi fi cea mai bună mamă!. Strânge copiii la piept, admirând jachetele şi căciulile străine. Lumea e plÎn acea seară, în brațele lor, Ana simţi cum dragostea renăştea, luminândui viaţa ca o stea de Valentine.
