Ușa
Petru Dumitru privea nedumerit ușa din fața lui. Cum ajunsese el aici, oare? Şi-a dat seama abia când, dus pe gânduri, pașii l-au purtat fără voie până pe pragul vechii garsoniere unde locuise cu nevasta aproape douăzeci şi cinci de ani. Acum stătea în fața unei uși banale de bloc, dintre cele cu toc gros şi vopsite în maro, identică cu alte zeci de la scara lui.
Era tapițată cu skai verzui și bătută pe diagonală cu ținte arămii, ieșite ici-colo ca niște nasturi de palton vechi. Una singură, însă, era argintie și Petru îşi amintea bine cum, acum vreo cincisprezece ani, când ținta originală s-a pierdut, iar o bucată de skai se lăsase dizgrațios, fixase el, meșterindu-se singur, toată reparația. Și uite, acolo, între surorile sale arămii, sclipind de parcă ar fi o stea printre norii de la Chişinău, stătea acea țintă argintie. Petru stătea pe loc, cu ochii în ea, și nu părea grăbit să plece
* * *
Viața lui Petru Dumitru s-a dat peste cap cu un an în urmă, tocmai când simțea c-ar fi gata pentru schimbare. Îl apăsa serviciul acela stabil și neinteresant, îl sufoca mediul din casă, care semăna tot mai mult cu o ciorbă prea fiartă, fără sare stătută și cleioasă. Nimic nu părea viu, nimic nu-l mai bucura. Tânjea după altceva: culoare, zarvă, să simtă măcar un strop de viață adevărată.
Și salvarea, un pai de care să se prindă, i-a apărut sub forma secretarei, Neli. O fată tânără, rumenă la față, care a pătruns în lumea lui Petru ca un vânt de primăvară: muzică în boxă, arome dulci de parfum franțuzesc și urme de șampanie pe buze. S-a îndrăgostit ca un licean, deși n-avea nici vârsta și nici silueta pentru așa aventură. Şi-a amintit subit de vremurile în care, timid, se îndrăgostise de nevasta lui dar totul pălea când compara cu valul de emoții pe care i-l aducea Neli.
Nevasta, de parcă ar fi simțit cu inima ei de gospodină harnică ce urmează să bată vânt de schimbare, s-a făcut şi mai tăcută și mai mică. Îl privea tot mai des în ochi, căutând în ei răspunsul la acea veșnică întrebare a femeilor…
Idila cu Neli a avansat ca un trabant scăpat la vale în dealul Telecentru, cu viteză și fără frâne. Petru se simțea din nou tânăr, dorit, viu. A investit în noua relație și ultimei bănuți, și toate secundele libere. Dar, chiar şi așa, obişnuinţa îl trăgea seara spre patul comod de acasă, iar după o cină sofisticată la restaurant, tot la chiftelele nevestei îi zburda gândul, cotrobăind noaptea prin frigider.
Cât s-ar fi prelungit acest circ? Cine mai ştie Doar că Neli s-a săturat să tot joace rolul de amantă. Într-o zi, cu tupeul caracteristic, a aterizat la ei acasă: a venit să vorbească cu soția şi să-l ia pe Petru. Acasă se aflau soția și fiul lor student. Au ascultat, în tăcere, discursul sigur al lui Neli; iar în vreme ce soția căuta niște validol prin poșetă, băiatul a vârât rapid hainele tatălui într-o valiză imensă și i-a dat pe amândoi afară pe scări
* * *
A început atunci viața nouă a lui Petru. O viață care l-a purtat într-un iureș amețitor de întâlniri, restaurante, prezentări de modă, buticuri și selfie-uri. Greu de spus când s-a plictisit. Şi mai greu de admis, chiar faţă de el însuși, că ritmul năucitor al relației cu Neli îl obosește şi-l lasă cu bateriile descărcate.
Așa că, într-o zi, și-a oferit o pauză autentică: s-a băgat în fotoliul cel bun de acasă (al Neli, de-acum), și-a privit viața nouă de sus şi a încercat să priceapă pe ce lume se află. Tot ce a descoperit l-a surprins întâi, apoi l-a iritat de-a dreptul. Neli, deși o minune de pasăre exotică pe Instagram, era complet nepricepută în viața de toate zilele: nici ciorapi nu ştia să pună la uscat, nici cartofi să prăjească.
Şi nici n-ar fi fost o tragedie, dacă era măcar simpatică la vorbă. Dar cu Neli nu aveai ce discută, căci tot universul ei era alcătuit din like-uri pe Facebook, hârtii colorate cu Stefan cel Mare și poze cu picioare în Maldive. A încercat Petru, dulce, să-i bage în cap vreo poezie de Grigore Vieru sau măcar câteva cunoștințe elementare, dar fiecare efort ducea fix la dureri atroce de cap ale fetei. Și a cedat.
N-a mai încercat să o schimbe. Seara, bea în tăcere un ceai oribil, făcut la plic de Neli, şi-şi amintea ceaiul adevărat, în ibric, al nevestei. Ce gust, ce mireasmă avea… Și borșul ei moldovenesc, şi chiftelele cu verdeață din grădină… Of, ce gospodină era nevasta lui! Îi veneau în minte chiar și serile lor liniștite, când, îmbrățișați, discutau aprins despre Moldovița sau filmele lui Mungiu…
Odată, Petru a încercat să revină… măcar un pic. Nici el nu ştia de ce. S-a târât pe furiş la vechea uşă într-o seară. Nu i s-a deschis și, stând în holul rece, a auzit cum, dincolo, plângea nevasta… A plecat şi a stat lung pe banca din faţa blocului, uitându-se la ferestrele care odinioară fuseseră ale lui, până când, într-un final, luminile s-au stins.
Timpul a trecut, iar prăpastia dintre el și Neli, la fel ca distanța între generaţii, nu a făcut decât să crească. Neli devenise tot mai enervant de superficială, iar Petru, cu aerele lui de pensionar trist, o scotea din minţi pe fată. Au încetat să mai iasă împreună, să stea de vorbă. Serile și le petreceau separat… Şi iată cum, într-o zi, fără să știe exact cum, Petru a ajuns din nou în faţa uşii vechiului cămin.
* * *
Stătea acum față-n față cu ținta aceea argintie, bătută stâmb, de mâinile lui neîndemânatice, cu mintea plină de întrebări. Să se întoarcă? Dar unde să meargă? Știa bine că pentru Neli ajunsese un moft depăşit de vreme. Să rămână? Dar ar fi acceptat oare să-l primească înapoi? Ar fi putut să-l ierte?
Ținta aceea, cu forma ei stângace, îi dădea o neliniște ciudată. Întinse mâna şi atinse cu degetul metalul rece. Ușa s-a deschis brusc, fără zgomot. Îl izbi dintr-odată mirosul cunoscut de casă, de pătrunjel și cozonac abia scos din cuptor. A închis ochii şi a inspirat pe săturate, apoi, când i-a deschis, pe pragul bucătăriei stătea nevasta lui, cu riduri fine la ochi, zâmbind liniștit. Sunt acasă!, a gândit Petru, a pășit înainte, închizând încet ușa în urma lui.
