Jurnal personal, 14 februarie
De mulți ani trăiesc singur la marginea codrului. Pe vremuri, era mare veselie prin curte: veneau prieteni, uneori ne vizitau rudele, mașinile umpleau aleea, și din casă răzbăteau râsete și voci vesele. Cu timpul, totul s-a risipit. Soția mea, Ileana, s-a stins înaintea mea, iar fiul nostru, Doru, s-a mutat departe și scrie din ce în ce mai rar. Casa de pe malul lacului a devenit liniștită și pustie.
M-am obișnuit cu singurătatea asta. Diminețile ies pe prispă, privesc pădurea, ascult șuierul vântului printre brazi și mai pun lemne în sobă. Din când în când, văd de la distanță cerbi sau dau târcoale câte o vulpoaică, dar animalele sălbatice nu s-au apropiat niciodată de casă.
Azi dimineață m-am trezit cu noaptea-n cap, când abia mijise zorii. Am crezut, la început, că vântul a lovit o creangă de ușă. Dar sunetul era altfel, ca și cum cineva apăsa puternic pe prag.
Mi-am tras cojocul gros și am deschis ușa încet, cu grijă. M-am oprit, împietrit de uimire.
Pe prag stătea o ursoaică uriașă. Din gură îi ieșea abur, iar zăpada de pe blana ei sclipea în lumina dimineții. Dar ceva și mai ciudat mi-a sărit în ochi.
Ținea cu grijă, în dinți, un pui de urs.
Nu mârâia, nu-și arăta colții. Ursoaica pur și simplu mă privea drept în ochi. În privirea ei nu vezi furie, ci doar îngrijorare.
Simțeam cum inima îmi bate nebunește, de parcă voia să-mi sară din piept. Fiecare om, în locul meu, ar fi închis ușa și s-ar fi ascuns în casă. Rațiunea tot asta îmi spunea și mie.
Dar privirea aceea m-a făcut să rămân locului. Am făcut un pas spre ea. Ursoaica s-a aplecat și a pus puiul pe zăpadă.
În clipa aceea, ursoaica a făcut ceva care m-a ajutat să înțeleg de ce a venit la mine.
Puiuțul abia de mai mișca.
M-am apropiat cu grijă și am văzut pe lăbuța lui o sârmă subțire de metal. O capcană de braconier, înfiptă adânc în carne. Puiul de urs abia se mai mișca și respira cu greu.
Cu mâinile tremurând, am desfăcut sârma și i-am eliberat lăbuța. L-am luat în brațe și l-am dus în casă. L-am pus lângă sobă, l-am acoperit cu o pătură veche de lână și am început să-l frec ușor, să-l încălzesc.
Ursoaica a rămas pe prispa casei, nemișcată, privind spre ușă.
După o vreme, puiul a început să se miște ușor și și-a deschis ochii. L-am luat iar în brațe și l-am dus afară.
Ursoaica s-a apropiat, și-a luat puiul grijuliu, și, spre surprinderea mea, și-a atins botul de mâna mea.
Apoi s-a întors încet și a dispărut cu puiul ei între brazi.
A doua zi, am găsit prin desiș alte câteva astfel de capcane. Le-am îndepărtat pe toate.
După acea întâlnire, am început să colind din nou pădurea zi de zi, așa cum făceam demultÎn zilele care au urmat, am început să simt altfel liniștea acestui loc. Nu mai era o tăcere apăsătoare, ci o pace firească, ca și cum codrul însuși recunoștea ceea ce făcusem. Diminețile am găsit urme proaspete de lăbuțe pe la marginea potecii și, uneori, în zori, vedeam, printre aburi, silueta ursoaicei privind spre casă din umbra crengilor, cu puiul lângă ea.
N-a mai intrat în curte, dar știam că e acolo, că nu uitase. Și, într-un fel, nici eu nu mă mai simțeam chiar singurexistă o limbă tainică între om și pădure, făcută din priviri, gesturi mici și încredere.
Într-o seară, stând pe prispă, mi-am dat seama că poate Ileana avea dreptate când îmi spunea odinioară că la marginea codrului orice inimă care bate încă mai poate găsi un prieten.
Și așa, cu inima mai ușoară ca oricând în ultimii ani, am intrat în casă și am lăsat ușa puțin deschisă. Afară, sub stele, codrul veghea. Acum știam: nu eram singur, niciodată n-am fost.
