7 februarie
Mămico, trebuie musai săți găsești un soț nou! Și foarte, foarte repede!
Era sâmbătă dimineață, iar eu abia apucasem sămi torn o ceașcă de cafea la masa din bucătărie. Când am auzit glasul Antuzei, aproape am vărsat cafeaua pe fața de masă, de-am și lăsat ceșcuța din mână. Mam uitat la ea lung, ascunzându-mi îngrijorarea, și am încercat să-mi potrivesc vocea cât mai calm posibil:
Poți sămi explici de unde vine graba asta? Ce sa întâmplat, Antuza?
Fiica mea se foi de pe un picior pe altul, privindu-și degetele de la picioare și continuând să studieze modelul covorului. Miam dat seama că e destul de rușinată, dar și foarte hotărâtă.
Vezi tu, azi chiar am zis tatălui că ai un bărbat, a oftat ea, ca și cum ar fi scăpat o piatră de pe inimă. Nu ma lăsat în pace cu întrebările! Tot întreabă dacă te-ai găsit cu vreunul. Tot timpul răspundeam cu nu, și atunci începe să-mi zică ce mare greșeală ai făcut, că ai plecat din viața lui. Cică n-ai minte de femeie, de-ai pierdut un bărbat ca el!
Mi-a ridicat ochii spre mine, cu obidă și nedumerire în privire dar și un pic de supărare pe taicăsău.
Ba, zice mereu, că te vei convinge cât de rău ție fără el și o să te întorci. Oricum, mai bun ca mine nuți găsești! Așa că, ce crezi? Mam enervat: iam zis că ai deja pe cineva!
Miam trecut mâna prin păr. În urechi mi-au răsunat, parcă din nou, tiradele fostului meu soț, cu acea siguranță prefăcută, mereu convins că numai el are dreptate și că totul trebuie să fie sub controlul lui.
Pot să-mi imaginez ce a cuprinso la povestit, am zâmbit amar. Nu s-a obişnuit nici până acum cu ideea că m-am despărțit de un ideal ca dânsul. Parcă-l văd că te cheamă la el în weekend doar ca să-şi reverse monologul. Pentru el, important e să afle noutăți, să se hrănească cu bârfa familiei sale, nicidecum să te asculte.
Antuza a oftat și s-a prăbușit pe canapea, adunând picioarele sub ea și jucându-se cu ciucurii pernei. A privit undeva departe, pierdută pe gânduri.
Da, așa îmi pare și mie, a zis, privind absent pe fereastră. Stau o oră jumate să-i aud laudele despre cât de grozav este. În rest, nici nu întreabă de mine. Nici dacă-s bine, nici cum mă descurc la școală Nimic
Vorbea simplu, de parcă povestea despre obișnuitul orar: trezit, mic dejun, teme, somn. Întâlnirile cu taicăsu deveniseră atât de banale, încât nu-i mai stârneau nici un fel de emoții.
S-a întins pe spate, privind tavanul, rememorând ultima întâlnire cu el. Ca de obicei, totul a început cu un discurs despre vreun nou succes la birou, apoi planurile de viitor, greutăți, faptul că lumea nu-l înțelege și nu-i apreciază eforturile. O oră și jumătate de neîncetate laude. Când Antuza încercase săi spună despre olimpiada de matematică de la liceu, el dăduse aprobator din cap și îndată schimbase vorba înapoi la el însuși: Bravo, da’ să știi, la vârsta ta eu deja
Fata a ridicat din umeri, gonind amintirile din minte. Fusese mereu la marginea atenției lui. Restul familiei păreau niște planete minusculare în jurul Soarelui ce era el însuşi.
Orice discuție trebuia să se termine cumva cu el: dacă eu mă plângeam de oboseală, el începea să povestească despre cât munceşte; dacă Antuza avea o problemă la școală, auzeam din nou epopei despre anii lui de liceu, evident mai interesanți. Problemele celorlalţi nu le observa sau le găsea nesemnificative.
De multe ori mă întrebam cum am rezistat cincisprezece ani lângă un om atât de absorbit de sine! Probabil că doar datorită fiicei mele am răbdat, nu voiam să crească fără tată. Mi-aduc aminte cum, pe când era mică, Antuza spera mereu că tatăl ei se va schimba, că ne va observa și pe noi dar anii treceau şi nu se schimba nimic. Și abia după divorț am realizat amândouă că liniștea-i mult mai sănătoasă fără el.
Și de ce-trebuie sămi găsesc repede un bărbat? am întrebat, poate puțin mai aspru decât voiam. Cu ce te încurcă, dragă, minciunica ta?
Păi, după ce i-am zis, tata parcă nu mai era omul pe care-l știam! Antuza s-a strâns de piept cu perna, schițând o faţă chinuită. La început a albit la faţă, apoi s-a înroșit și a început să ţipe de l-am speriat! Chiar și tanti Neli de la patru a venit să vadă ce e cu scandalul.
A tras aer în piept, retrăind momentul: vocea ridicată, pumnii strânși, ochii fugari ai tatălui. Simțeam cum a stat să explodeze că nu poate controla momentul.
A tot cerut săi spun cine este noul iubit și să-i dau detalii, și-a plimbat degetele pe marginea pernuței. Am refuzat. Am zis că tu nu mi-ai dat voie să-i spun nimic. Să nu te mire dacă te va suna și te va certa.
M-am întors și m-am rezemat de pervaz, privindu-mi fiica cu seninătate. Ambalase minunat ziua știam deja cât avea să urle Costel Mă bucurase pe de-o parte obrăznicia ei, pe de altă parte știam cât de greu va fi iar cu istericalele lui.
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.
De ce ai născocit chestia asta? am întrebat blând, legănând-o. Trăiam liniștite. Acum iar trebuie să-l ascult plângând și țipând. Mi-aş dori să-mi închid telefonul de tot.
Antuza s-a desprins ușor, s-a îndreptat și mi-a vorbit foarte serios, privind fix:
Pentru că meriți! a zis fără nici o ezitare. Eşti frumoasă, deșteaptă, ai prieteni, și arăți bine! Și la bărbați chiar ai priză! Crezi că nu văd? Tata în schimb tot bârfește despre tine. Mam săturat!
Am mângâiat-o pe creștet, desfăcând încet șuvițele ei moi printre degete. Era atâta blândețe în ochii ei încât mi s-a înseninat sufletul.
Ai dreptate, puiule. Nu știam că tu ai vrea asta pentru mine, am rostit încet. Mă gândeam că n-ai să accepți să încep o relație serioasă. Totuși, nu au trecut decât șase luni de la divorț
Abia am spus asta, căci tare mă temeam ca nu cumva să creadă că-l înlocuiesc pe tatăl ei Dar Antuza a râs, de-a binelea, cu o hotărâre matură:
Prostii! a făcut ea. Să fii fericită, asta contează!
Și, cu brațele încrucișate și purtând un surâs de copil mare, a stat lângă mine, cu atâta înțelepciune în priviri că mi-au dispărut toate dubiile. Poate chiar am trăit prea mult ancorată în frici și în trecut
Ești minunea mea, am zis luând-o din nou la piept. Mulțumesc că ai grijă de mine.
S-a cuibărit lângă mine, iar din momentul acela mi s-a părut că mica noastră familie e mai puternică ca oricând.
***
8 februarie
Am încercat azi să mă țin de muncă, dar capul îmi bubuia şi nu mă mai puteam concentra la bilanțuri. Tensiunea îmi pulsa în tâmple şi cu greu am reușit să mă stăpânesc. Până la urmă, am rugat-o pe colega Iuliana să-mi ia niște pastile de durere și m-am întors la hârtii, pierdută în cifre de lei moldovenești.
La prânz, în birou a bătut bodyguardul:
Doamnă Popescu, aveți o vizită A venit soțul dumneavoastră, fostul. Insistă să vă vadă. Coborâți, sau să-l poftim afară?
M-am blocat, iritarea mă năpădise brusc. Nu e de ajuns că ziua era deja grea! De ce să nu sune? Să mă ia de la serviciu ca să facă circ în public?
Am ieșit pe coridor, fără grabă, să mă feresc de orice mişcare bruscă. L-am văzut imediat: Costel se plimba, gesticulând nervos, ba la recepție, ba către ieșire. Bodyguarzii păstrau distanţa şi erau deja la limita răbdării.
Ce vrei de la mine? am întrebat fără ceremonii, foarte calm, deși eram gata să explodez. Ce teatru ai de gând să faci aici? Vrei să-ți sune poliția, Costel?
S-a întors valvârtej, roşu la față și cu ochii plini de foc.
TU! a urlat. TU! Antuza mi-a povestit TOT! Au trecut şase luni şi tu deja ai pe altcineva?!
Simţeam norul de gelozie, furie, şi umilinţă de parcă nu ştia ce să facă cu iubirea ucisă de propriul orgoliu.
Eu i-am răspuns privirea rece, uşor ironică.
Și ar trebui să-ți rămân veșnic fidelă? Și după divorț, tot așa? Ai pretins mereu mult, Costel. Și nici măcar n-ai dat exemplu bun ştii prea bine ce făceai pe când eram căsătoriți.
Costel a rămas fără replică. Împrejur, lumea trecea pe lângă noi, unii privindune cu curiozitate, alţii ignorând schița de telenovelă. Pentru noi, tot universul se redusese la acest spațiu încărcat de greutatea trecutului.
Tu eşti, a bâiguit el, dar m-am săturat şi am ridicat palma:
Ajunge cu teatrul, vrei? Dacă ai ceva de vorbit, putem discuta civilizat. Te rog, nu aici.
Teatru? Acum să vezi teatru!
Țipa cu voce răgușită, cu fața brăzdată de pete roșii, strângând pumnii de parcă avea să lovească. Amenința că nu permite fiicei sale să locuiască lângă un străin! Că o ia pe Antuza la el!, că n-ai să o mai vezi niciodată!.
Nu m-am lăsat impresionată. Orice instanță s-ar fi uitat la faptele lui și ar fi văzut Nu banii sau poziția contează!
Ai terminat? Zici că ești actor la circ, am șuierat, încercând să zâmbesc.
Ce se întâmplă aici?
Din ușă a intrat domnul Andrei Istrate, directorul general al firmei. Elegant, liniștit, privindune cu acea siguranță pe care nu o poți contrazice. Bodyguarzii s-au îndreptat la auzul vocii sale, încordați.
Nu vă băgați! a mârâit Costel. Nu-i treaba dumitale.
Andrei s-a apropiat încet, rămânând între noi, zâmbind ironic.
E treabă personală între patru pereți. Dar scandal în public nu mai e personală, a zis calm.
Am tăcut, mirată de intervenție, dar prezența lui m-a liniștit. Costel, nervos, a continuat pe lângă Andrei, dar acesta a rămas de neclintit.
Cine ești să-mi spui ce să fac? a șoptit Costel printre dinți.
Andrei a făcut doi pași și s-a oprit lângă mine, punându-mi, destul de evident, mâna pe talie.
Cine sunt? a spus calm, dar decis, de-a rămas Costel fără aer. Sunt cel care o face fericită pe Livia. Ai țipat la femeia mea nu tolerez. Dacă mai insiști s-o deranjezi, nu scapi doar cu vizita la poliție. Cu fiica, dacă te pune gând rău să o folosești drept monedă de schimb pricepi tu.
Costel a tăcut, figuri cu pumnii strânși, privind de la mine spre Andrei. N-a mai scos alt cuvânt, doar a bombănit în barbă şi a ieşit din clădire, trântind ușa.
De pensie alimentară nici să nu-ți treacă prin minte! a strigat el, pentru ultima dată.
Nu-mi trebuie, am râs și am respirat ușurată. Important e că Antuza nu mai trebuie să meargă la el!
Atunci am simțit că mâna caldă a lui Andrei era încă pe talia mea. Am roșit ușor și mam tras delicat, cu o jenă nerostită.
Mulțumesc, domnule director, sincer Nu știți cât de mult mați ajutat, iam spus cu toată inima.
Mi-a zâmbit, blând.
Discutăm la masă, poate? a spus, întinzând brațul.
Am ezitat puțin nu era cam repede, nu va zice lumea dar am aruncat grijile la o parte. De ce să nu profit de clipa asta de seninătate?
Asemenea gest era plăcut, simplu, fără forța sau insistență. Deodată, toată povara sa mai risipit și am început să mă bucur de prezența lui.
La restaurant, la o supă caldă, am început a vorbi lejer. Lumină caldă, murmur slab de muzică, miros de pâine coaptă o liniște ca de acasă.
Am aflat că Andrei mă plăcea de mai mult timp, dar nu îndrăznise să se apropie Te vedeam atât de serioasă, ocupată Am vrut doar să fiu lângă tine, nu să te forțez. Mi-a vorbit sincer, fără emfază sau cuvinte mari.
Azi nu m-am putut abține să intervin, nu putea să te umilească așa, a spus el, cu un aer hotărât.
Îi zâmbeam, bucuroasă că de fapt și el nutrea gânduri față de mine, iar diferența de statut nu era o povară. Ce ironie, amândoi pierduți în prejudecăți!
***
Trei luni mai târziu, am fost din nou la starea civilă. Andrei și cu mine, într-o nuntă ca în reviste: flori, muzică bună, rude fericite.
Antuza a fost sufletul petrecerii. M-a ajutat la haine, la coafură, s-a asigurat până și de ace cu gămălie la buchet să nu fie careva uitat. La sfârșit, ne-a îmbrățișat și a spus, plină de emoție:
Mă bucur enorm pentru voi!
Dar a și adăugat cinstit:
Andrei, îmi ești drag, dar tată nu-mi pot zice săți spun deocamdată. Oricum, pe tata îl am deja.
Andrei a încuviințat râzând:
E normal, Antuza! Dar eu tot țin la tine.
Lui Costel i-am trimis invitație, mai mult din amuzament decât din politică. N-a venit, desigur. În schimb, a sunat toți cunoscuții la telefon, revoltat:
Poți să crezi, m-a invitat la nuntă cu altul! După tot ce am făcut!
Cei mai mulți îi răspundeau calm, cu resemnare: Viața merge înainte fiecare îşi alege calea. Nimeni nu i-a ținut isonul. Cu cât suna mai des, cu atât îi părea că nimeni nu-i mai dă dreptate.
Apoi a început să acuze că Livia se grăbește, că nu poți să-ți găsești iubirea în șase luni, că nu i-a mai dat o șansă Aș fi putut îndrepta totul, dacă
Dar nu termina niciodată ce ar fi putut să facă.
Cările cu mustrări sfârșeau adesea în platitudini: Am făcut totul pentru ea, mi-a suflat totul pe nas, si fetița mi-a luat-o!
Unii îi aminteau că mariajul nu e pomană, iar responsabilitățile nu-s favoruri. Fără răspuns, tăcea, simțind că lumea merge mai departe și el rămâne pe loc.
Până la urmă, liniștea s-a lăsat și peste el. A rămas cu amintirile, în timp ce noi ne-am bucurat, încet, de o viață nouă. Seară de seară, împărțeam cina, seri de film, plimbări pe lângă Valea Morilor sau Parcul Central din Chișinău… Fiecare zi ne învăţa că fericirea nu trebuie să fie chinuită de trecut și că, dacă vrei, viața chiar poate începe din nou.
***
Învățătura mea? Câteodată, trebuie să ai curajul să te desprinzi de ceea ce te apasă, săți asculți copilul și să alegi liniștea. Să nu rămâi în trecut, oricât ți-ar fi frică. Pentru că doar așa găsești liniște pentru tine și pentru cei dragi, chiar și în Moldova, unde încă mai contează ce zice lumea.
Seară bună, jurnalule. Azi sunt recunoscător pentru lecțiile vieții și mai ales pentru oamenii buni care rămân, chiar dacă îi descoperi târziu.
