Mă cățăram pe scară să tai crengile uscate ale mărului din curte, când cățelul meu, Costel, a început brusc să latre insistent și să tragă zdravăn de pantalon ca să mă dea jos: la început am crezut că ori a luat-o razna, ori a intrat în joc, și m-am temut că o să mă dea jos de pe scară cu mofturile lui .
Am încercat să-l alung de lângă mine și chiar m-am răstit la el, dar nici n-am apucat bine să-mi termin nervii, că a venit ceva ce nici prin gând nu-mi trecea .
Eram pe la jumatea scării și tocmai întindeam foarfeca spre crengile bătrâne ale pomului din fața casei. Dimineața avea un aer ciudat, cu nori grei de ploaie pe cer, liniște apăsătoare și umezeală de-ți intra-n oase, de parcă te avertiza natura că se schimbă vremea. Dar, încăpățânată cum mă știu, am zis să termin treaba, că mă chinuiam de mult să scap de crengile alea bete.
Pusesem scara cu noaptea-n cap, fixând-o bine de trunchi, să nu mă pomenesc că mă trezesc pe jos. M-am urcat pe primele trepte și când să tai prima creangă, hop, simt o smucitură serioasă de pantalon, de zici că trage cineva cu toată inima.
Mă întorc, derutată o clipă.
Costel încerca să urce și el pe scară după mine! Dădea din lăbuțe pe treptele de metal, răzând zgomotos, ochii-i stăteau bulbucați, țintiți la mine, de parcă îmi explica ceva important.
Ce-i cu tine, băi băiete? încerc eu un zâmbet, cam strecurat printre dinți. Dă-te jos!
Îi fac semn să se ducă, dar de unde? Dimpotrivă, se înfige și mai tare, pune lăbuțele din față pe scară și, pișicher cum îl știu, îmi apucă pantalonii cu dinții.
Trage cu toată puterea de parcă a dat iama la sarmale!
Mă întorc scurt, aproape am căzut din echilibru.
Ești nebun? Lasă pantalonii! îi zic, mai mult furioasă decât speriată.
Dar nimic! Costel și-o ținea pe-a lui: mă trăgea în jos și lătra să mă oprească cu orice preț.
Inițial, m-am enervat de-a binelea, dar ceva la el era altfel decât de obicei. O privire… altfel. Nu era de joacă, ci de panică.
De parcă încerca să mă avertizeze de ceva…
Cu încăpățânarea tipică, am vrut să urc înapoi, dar Costel a tras de mine așa din scurt, că am înșfăcat scara cu ambele mâini, instinctiv.
Am bombănit din toți rărunchii și am început să cobor.
Destul, ai să ajungi în coteț dacă nu te liniștești! am mormăit cu nervi.
Costel și-a lăsat capul în pământ, ca un copil certat, dar l-am băgat de bună seamă în țarcul lui și i-am închis poarta cu zgomot, sperând că pot termina misiunea fără complicații.
Dar, tocmai atunci, noroc cu ghilimele, mă lovește realitatea! Ceva m-a speriat de mi-a stat inima-n loc și mi-a picat fisa de ce se agită Costel al meu Povestea continuă jos, în comentarii
Mă apropii iar de scară, pun piciorul pe prima treaptă și atunci aud o trosnătură aspră deasupra capului.
Un zgomot sec, de lemn care crapă. Ridic ochii automat și văd cum o creangă zdravănă și uscată se desprinde și pică fix de unde cu o secundă în urmă era capul meu. Se izbește de pământ, se rupe în bucăți și trece doar la câțiva centimetri de mine!
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele instant. Rămân cu ochii la scara cu pricina și la craca aia cât toate zilele, iar inima îmi bate ca la maraton.
Și abia atunci înțeleg. Costel nu mă deranja. Încerca să mă oprească.
A simțit el ce n-am simțit eu: poate-a auzit trosnitura din copac, poate a mirosit primejdia. Încet, privirea mi se duce spre țarc.
Mă uit la Costel, el la mine, liniștit, cu ochii atenți și coada-i face semn, de parcă mă întreabă: Ai priceput?
M-am dus, i-am deschis poarta și am căzut în genunchi lângă el. Costel s-a lipit de mine, aproape cu sufletul.
L-am luat după gât și i-am șoptit încet:
Tu mi-ai salvat viața, băiete.
De atunci, nu l-am mai contrazis niciodată când simte el ceva.
Ce să-i faci, degeaba-i om dacă n-are nas de câine!
