Mă urcam pe scară ca să tai crengile uscate din mărul bătrân din grădină, când, dintr-odată, câinele meu s-a apucat să latre cu atâta insistență și a început să tragă de pantalonii mei, de parcă voia să mă dea jos de pe scară: la început am crezut că s-a smintit ori că se joacă, dar oricum m-am gândit că din joaca asta m-ar putea răsturna jos, direct pe pământul jilav și rece.
Am încercat să îl alung, ba chiar m-am supărat pe el, dar la doar câteva clipe după aceea s-a întâmplat ceva de tot neașteptat.
Ajunsesem deja cam la jumătatea scării și, cu foarfeca de crengi în mână, întindeam brațul spre crenguțele coapte de timp ale mărului bătrân, cel de lângă casă. Încă de cum m-am trezit, dimineața aceea plutea într-o ciudățenie de nedefinit: cerul era acoperit, norii umflau greu și cenușiu deasupra satului, nici fir de vânt, aerul parcă sta și mirosea a ploaie, atmosfera apăsătoare, ca un vis de vară care nu mai vrea să se termine. Știam că vremea avea să se schimbe, dar m-am încăpățânat să termin ce-ncepusemdau jos crengile uscate, ce mă chinuiau pe ochi de la atâta amar de vreme.
Pusesem scara de cu dimineață, sprijinind-o bine de trunchi, bătând cu piciorul să fie sigură, să nu fugă pe sub mine. Am urcat două-trei trepte, eram pregătită să încep, când m-am trezit că cineva mă trage de pantaloni pe la spate.
M-am întors și, preț de-o clipă, am amuțit.
Câinele meu, Ursu, încerca să se suie pe scară după mine. Labele îi alunecau pe fiarele reci, ghearele lui zgâriau metalul, ochiimari, bulbucaținu mă slăbeau din priviri.
Ce faci, măi nebunaticule? i-am spus abia zâmbind, cu sufletul strâns. Dă-te jos!
I-am făcut semn cu mâna, dar Ursu parcă nimic nu înțelegea. Din contră, se înălța și mai mult, a așezat labele din față pe scară și dintr-odată mi-a înfipt dinții în marginea pantalonului.
A tras zdravăn.
M-am răsucit rapid și mi-era cât pe ce să mă dezechilibrez.
Ai înnebunit? Dă drumul, măi Ursule! i-am strigat, nervoasă.
Dar nu, Ursu nu s-a lăsat. Mă trăgea tot mai jos, se sprijinea pe labele de pe pământ, lătra cu un glas ciudat, de parcă se ruga să mă opresc.
La început am avut nervi pe el, dar după câteva secunde mi-am dat seama că tot gestul ăsta n-avea nimic de-a face cu vreun joc. Niciodată nu se purtase așa. Ceva strălucea altfel și în ochii lui.
Ca și cum încerca să-mi spună ceva.
Am vrut să urc iar, dar Ursu a înfipt colții și mai tare, trăgând atât de brusc că m-am ținut instinctiv de scară cu ambele mâini.
Am oftat și, cu jumătate de suflet, am început să cobor.
Ajunge, am mormăit într-o doară. Dacă nu te potolești, te bag în coteț.
Și Ursu, cu capul lăsat, ca un copil certat, dar tot privindu-mă, m-am dus la țarcul de câini și am încuiat poarta. Am zis că acuma pot, în liniște, să termin ce-ncepusem.
Dar fix atunci s-a întâmplat ceva care m-a înfiorat și mi-a dezvăluit de ce, de fapt, câinele meu se purtase atât de ciudat
M-am dus spre scară, am pus piciorul pe prima treaptă și tocmai în clipa aceea, din vârful mărului, s-a auzit un trosnet ascuțit.
Trosnetul a spart liniștea, seacă hăt în sus. Am ridicat instinctiv privirea. Am văzut cum o creangă groasă, uscată, s-a desprins din pom.
A căzut exact în locul în care, cu câteva clipe mai înainte, fusesem cu capul ridicat. Ramura s-a izbit în pământ, s-a făcut bucăți și a trecut la o palmă de mine.
Picioarele aproape mi s-au topit și am rămas nemișcată lângă scară, privind creanga căzută, ascultând cum inima îmi bătea de parcă voia să fugă din piept.
Și abia atunci am realizat. Ursu nu mă deranja. El m-a oprit cu-un rost.
A simțit pericolul înaintea mea. Poate a auzit cum trosnește crăcănit mărul pe dinăuntru sau a simțit altceva, ceva ce eu n-am băgat de seamă. M-am uitat spre țarc.
Ursu mă privea pe sub gard, cu ochii cuminți și coada legănându-se încet, parcă așteptând să pricep într-un final.
Am deschis poarta și m-am aplecat lângă el. Ursu s-a lipit de mine, nemișcat, cu blana zbârlită de griji.
L-am îmbrățișat strâns și am șoptit ușor:
Tu… mi-ai salvat viața.
De atunci, niciodată n-am mai pus la îndoială simțirea lui.
