Unu
— Cum e cu tatăl tău? De ce mai bine?! — Vocea mamei suna a strigăt plin de emoție.
Nu doar spăla vasele, ci le zdrăngănea, de parcă zgomotul lor ar fi putut să-l aducă pe fiul ei înapoi.
— Crezi că îți va fi mai bine cu el? — Se întoarse brusc. — O să te întorci la mine mâine, îți garantez!
— Nu mă întorc, mamă. Totul va fi bine.
Deja forma numărul de telefon. Tonuri. Ocupat.
— Eu aici cu un fiu care pleacă, și el e ocupat!
— Mamă, unde sunt ghetele mele de toamnă?
— La ce-ți trebuie ghete? — rosti ea apăsat, încercând să-l țină la distanță de tatăl său. — Te gândești să rămâi acolo până-n toamnă?!
— Da, mamă.
Liniște. Liniștea dinaintea furtunii.
— Lasă, să te îngrijească tăticul tău! — Glasul ei se ridică din nou. — De la mine, nici un leu să nu aștepți!
Ștefan privi din cameră:
— Mamă, îmi câștig singur banii pentru ce-mi doresc.
Liniște. Altfel de liniște acum.
Închise ușa în urma lui. Iar ea… începu să plângă.
Cu două luni în urmă, când tatăl îi propusese să vină în vacanță, Ștefănel acceptase fără mari așteptări.
Dar încă din prima zi și-a dat seama: poate fi și altfel.
Poate exista o casă în care nimeni nu țipă.
Poate exista o femeie care nu dă ordine, ci vorbește calm și blând.
Poate exista un tată care râde, nu stă mohorât.
Poate exista o familie în care să fie cald.
Ștefan îl privea pe frățiorul său, care abia împlinise trei ani, și nu se sătura de aceste imagini. Cum tatăl îi mângâie Lenei pe spate, cum își aruncă priviri, cum gătesc împreună în bucătărie.
Cum de nu știa că poate fi așa?
Cum de a crezut că vorbele tari înseamnă iubire?
În fiecare săptămână mai rămânea la tatăl său încă o zi. Apoi două. Și, în cele din urmă, pentru totdeauna.
— Vii cu noi la moșie? — Tatăl băgă capul în cameră.
— Nu, tată, trebuie să învăț.
— Ești sigur că vrei la a zecea?
— Încă nu știu, — ridică ușor din umeri Ștefan. — Dar dacă nu sunt sigur, învăț. Poate intru la facultate și mă hotărăsc acolo.
— Și ce zice mama ta?
— Nu se interesează. Doar țipa să nu umblu hai-hui.
Tatăl încuviință din cap.
— Poți sta aici cât ai nevoie.
— Iar Lena nu are nimic împotrivă?
— Nu. Doar să-ți transmită să nu faci prostii.
Ștefan zâmbi.
— Tată, mama a fost mereu așa?
Tatăl ezită.
— Nu. Era o frumusețe. Inteligentă. O iubeam foarte mult.
— Și ce s-a schimbat?
— A cedat. — Oftă tatăl. — Am înțeles că nu o mai pot face fericită. Și când o femeie nu e fericită, nici bărbatul nu este. Parcă ai fi fost debranșat de la curent. Un clic și… gata.
Tăcu.
— Așa ne-am despărțit.
Toamna, pentru prima dată după mult timp, Ștefan intră în casa mamei.
— Mamă, ești acasă?
Un foșnet din cameră.
— Salut! — Apăru în hol. Purta un halat de mătase, iar fața ei… era diferită.
Odihnită.
Luminoasă.
Apoi văzu haina bărbătească în cuier.
— Salut. — În hol apăru un bărbat necunoscut și-i întinse mâna. — Sunt Oleg.
Ștefan zâmbi.
— Ștefan.
Liniște.
— Am deranjat?
— Nu! — vocea mamei tremură, și dintr-odată făcu un pas înainte și-l îmbrățișă. Pur și simplu îl îmbrățișă.
Și în acel moment a înțeles că nu a fost în zadar.
Că plecarea lui i-a oferit mai mult decât singurătate.
Că tatăl avea dreptate.
— O femeie fericită îi face pe toți din jurul ei fericiți fără să-și dea seama.
Abia acum a înțeles adevărul acestor cuvinte.
