Unicul nostru fiu ne-a dat gata cu vestea că vrea să se însoare abia ce împlinise 22 de ani! Nouă ne-a căzut fața, dar, până la urmă, ne-am zis că n-avem ce să-i facem. Până la urmă, și noi am făcut pasul devreme: soțul meu, Lucian, abia trecuse de 22, eu eram o copilă de 19. Asta-i soarta, ce să-i faci? Oricum, de aleasa lui nouă nu ne plângeam: Florina era colegă de facultate cu băiatul nostru, în aceeași grupă. Când am priceput că treaba e bătută în cuie, am început să frământăm pregătirile de nuntă.
Cum se cuvine, ne-am gătit și noi și am pornit la casa părinților Florinei, viitoarea noastră noră că, sinceri să fim, despre fată nu știam mare lucru, doar o zărisem de câteva ori plimbându-se cu fiul prin parc. Spunea că stă cu mama ei într-un sat aproape de orașul nostru, la marginea Iașiului. Așa că ne-am urcat în Logan, tata cu florile în brațe, eu cu tortul pe scaunul din spate, și am mers la pețit, după ce, desigur, am anunțat-o pe viitoarea cuscră că venim.
Prima impresie, când am ajuns la poarta Florinei? Curățenie lună, vai de noi! Curtea strălucea, de ziceai că e muzeu.
Casa, chiar dacă mai veche, era îngrijită de dădea pe dinafară. Ne-a întâmpinat chiar din prag cuscra, doamna Elisabeta. S-a lipit instant de sufletul nostru: o femeie frumoasă, cuminte, blândă. Ne-a poftit la masă și, să mă credeți, s-a văzut că a pus suflet la bucătărie. Ne-am simțit ca acasă, dar discuția despre nuntă a rămas suspendată. Fiindcă, ce să vezi, Elisabeta ne-a avertizat direct: Eu nu am bani de nuntă, să știți. Am citit stânjeneala pe chipul Florinei, săraca, și nici fiul nostru n-a mai luat cuvântul toată seara, că el oricum voia să facă nunta pentru visul Florinei.
Am făcut socoteala cu Lucian la întoarcere și am decis că n-avem de gând să-i lăsăm cu ochii în soare. Gata, facem noi nuntă din banii noștri. Ce-o fi, o fi! Mai ales că-i singurul nostru fiu.
I-am zis cuscrei să invite câți musafiri importanți vrea de partea ei. Oricum, nu vine nimeni cu mâna goală, și dacă pun ce dau în plic pentru restaurant, nici nu se simte. Elisabeta a ezitat mult, săraca, dar am convins-o în cele din urmă să stea de partea copiilor.
Miercurea, aproape de nuntă, sună cineva la ușă. Pe cine vedeți? Cuscră-mea! Nu vă spun ce mirare pe noi. Am poftit-o la ceai, să schimbăm o vorbă. S-a învârtit, s-a sucit, dar până la urmă a scos din geantă un plic alb și, din plic, niște lei moldovenești toată suma pentru nuntă. Se simțea atât de prost că trebuiam noi să le facem nunta, că se dusese la bancă și luase un credit special pentru eveniment! Am scuturat din cap: Lăsați, doamnă, nu vă luați pe cap rate pentru asta! Are Dumnezeu grijă! Dar nimic, că ea deja decisese.
Nunta a ieșit de poveste.
Copiii erau în culmea fericirii. Dar surpriza cea mare a fost la nuntă: Elisabeta era de nerecunoscut! Coafură, rochie, machiaj au rămas toți mască. Femeia aceea plină de griji parcă înflorise. Printre invitați era și fratele meu, Nicu, cu un an mai mare decât Elisabeta. Și el divorțat, și el cu ani de muncă în Italia. Venise special să fie cu nepotul la nuntă. Nu și-a dezlipit ochii de pe Elisabeta toată seara și, după nuntă, ne-a zis că mai are de stat o vreme prin Moldova… Nu era greu să ne dăm seama de ce!
Duminica următoare am mers iar la țară, de data asta nu doar ca părinți de mire, ci ca nași pentru o nouă combinație: Nicu s-o ceară pe Elisabeta!
Și așa a fost: în scurt timp s-au căsătorit, iar după câteva luni Nicu a luat-o cu el la Torino. Așa a ajuns cuscra mea și rudă cu acte-n regulă. O femeie neprețuită, care merită tot binele din lume!
