Îmi amintesc parcă ieri, de parcă ar fi fost într-o altă viață, cum unicul nostru fiu ne-a lăsat fără cuvinte când ne-a spus că vrea să se însoare și avea doar douăzeci și doi de ani atunci. Eu și soțul meu, fiind oameni care ne-am început viața împreună chiar de tineri, nu ne-am împotrivit, ba chiar ne-am recunoscut în el. La urma urmei, soțul avea 22 de ani, eu abia împlinisem 19, când ne-am căsătorit. Așa a fost să fie, mi-am zis. Iar aleasa inimii lui Ilinca era o fată cuminte, din aceeași grupă la universitate cu fiul nostru, Radu.
După ce am înțeles că vorba-i vorbă și copiii nu glumesc, am început și noi pregătirile pentru nuntă. Cum era datina, am socotit că dacă tot avem un singur fiu, să-i facem o nuntă ca la carte.
Ne-am sfătuit să mergem, după portul nostru, să cunoaștem pe părinții Ilincăi, viitoarea noastră noră. Nu știam prea multe despre fată, o vedeam din când în când la noi cu Radu. Ne spusese că stă cu mama ei, Ana, într-un sat de lângă orașul nostru, la câțiva pași de Chișinău.
Ne-am pregătit cum se cuvine: soțul a cumpărat un buchet de flori, eu am copt o prăjitură, și am pornit spre casa lor. Le-am dat de veste dinainte, firește, să nu picăm pe neașteptate.
Ajunși acolo, ce ne-a impresionat prima oară a fost curtea. De o curățenie rară și toate puse la punct cu grijă. Casa, deși veche, arăta îngrijită, totul era ordonat și primitor. Ne-a întâmpinat din prag Ana, viitoarea noastră cumătră. Ne-a plăcut de la început: o femeie frumoasă, zâmbitoare, cu vorba caldă.
Ne-a poftit la masă și am simțit cât s-a pregătit pentru întâlnire mâncarea era gustoasă, totul făcut cu suflet. Am stat și-am vorbit mult și Ana s-a dovedit a fi o femeie înțeleaptă, dar despre nuntă nu am reușit să hotărâm nimic atunci. Ne-a spus răspicat că nu poate contribui cu bani la cheltuielile pentru nuntă. Am văzut imediat cât de stânjenită era Ilinca, iar Radu părea tare dezamăgit nu pentru el, ci pentru că știa cât își dorea Ilinca să aibă o nuntă adevărată.
După ce am ajuns acasă, eu și soțul am hotărât să nu dăm înapoi. I-am promis că vom organiza noi nunta, căci viața e lungă și toate se așază la vremea lor.
I-am spus Anei că poate să invite câțiva oameni importanți de-ai ei, că oamenii n-or să vină cu mâna goală și că darurile de la invitați, în plicuri, vor acoperi cheltuielile mesenilor de la restaurant. Ana a stat mult pe gânduri, dar până la urmă am înduplecat-o să sprijine copiii.
Cu câteva zile înainte de nuntă, într-o zi de miercuri, am auzit bătaie la ușă. Era Ana, cu zâmbetul stingherit pe chip. Am poftit-o la ceai, dar nu părea să aibă tihnă. Din geantă a scos un plic alb, în el lei moldovenești, suma pentru cheltuielile de nuntă. Am aflat că Ana, rușinată să nu ne lase singuri cu grijile, a luat un credit la bancă. Am insistat să ducă banii înapoi, că nu voiam s-o împovărăm, mai ales că știam cât de simplu trăiau ea și Ilinca. Dar n-a vrut să asculte, ne-a zis că așa e mulțumită. Și, uite-așa, am mers înainte cu pregătirile.
Nunta a fost ca-n povești, copiii fericiți, iar Ana ne-a uimit din nou. La 45 de ani, o femeie care și-a crescut fata singură, după un divorț greu, a înflorit era de nerecunoscut: coafură, rochie, toți ochii pe ea. Nu numai noi am observat, ci și fratele mai mic al soțului meu, Gheorghe. Gheorghe, trecut de 46, divorțat și el, lucra de mult timp în Polonia, dar venit special pentru nuntă. Toată seara n-a luat ochii de la Ana, și curând după nuntă ne-a spus că are de gând să mai stea o vreme prin Moldova.
Nu mare mi-a fost mirarea că, duminica următoare, mergeam iarăși la casa din sat, acum pentru a-l ajuta pe Gheorghe să-i ceară mâna Anei. Lucrurile s-au legat de minune între ei, s-au cununat și, după câteva luni, Gheorghe și-a luat mireasa cu el în Polonia. Așa a ajuns cumătra mea și rudă cu mine. Merită din plin fericirea pe care o trăiește acum, căci e bună la suflet și viața mult a încercat-o.
