Astăzi am simțit nevoia să-mi aștern gândurile în jurnal. Sunt încă uimită de cât de repede a trecut timpul și cum, aproape peste noapte, fiul nostru unic, Mihai, ne-a anunțat că vrea să se însoare. Are doar 22 de ani! Nu ne așteptam, dar nici nu am vrut să-i stăm în cale, pentru că, la urma urmei, nici noi nu am fost mai în vârstă când ne-am căsătorit. Soțul meu, Ion, tocmai împlinise 22 de ani, iar eu aveam 19. Asta e soarta, m-am gândit. Și apoi, pe Ancuța, aleasa lui, am îndrăgit-o din prima clipă: erau colegi la facultate, la aceeași grupă. Când am înțeles că e lucru serios, am început să ne pregătim intens pentru eveniment.
Așa cum cere obiceiul, am plecat împreună cu Ion în vizită la părinții Ancuței, ca să facem cunoștință și, de ce nu, ca să cerem mâna fetei. De Ancuța știam doar cât am apucat să o vedem la noi acasă sau cu Mihai prin oraș. Tot ce știa și ne povestise băiatul era că trăiește cu mama ei, într-un sat nu foarte departe de orașul nostru, Chișinău. Prin urmare, ne-am pregătit cu cele de cuviință: Ion a cumpărat un buchet frumos de flori, iar eu am făcut o prăjitură. Am sunat dinainte și am anunțat venirea noastră, cum se cade între viitori cumetri.
Când am ajuns, primul lucru care ne-a atras atenția a fost curtea lor: o curățenie desăvârșită, totul pus la locul lui, flori la fereastră. Casa, deși veche, era îngrijită și primitoare. Ne-a întâmpinat din prag Tinca, mama Ancuței, femeie caldă și zâmbitoare. Ne-a poftit la masă, iar bucatele au fost gătite cu grijă, de parcă ar fi fost un ospăț împărătesc. Am stat la povești, ne-am simțit tare bine. Dar despre nuntă, nu am reușit să stabilim nimic concret. Tinca a fost sinceră cu noi și ne-a spus din capul locului că nu are bani să contribuie la nuntă, că traiul lor se duce greu. M-am uitat la Ancuța și am simțit cum se topește de rușine. Mihai, la rândul lui, era vizibil dezamăgit. Știam că el dorește nunta mai ales pentru Ancuța, pentru că știa cât de mult visează la ziua asta.
Noi cu Ion am decis pe loc dacă tot avem un singur băiat, vom face nuntă pe cheltuiala noastră. Ne-am și pornit să facem planuri și am asigurat-o pe Tinca să nu-și facă griji, să invite și ea câțiva oameni dragi, să fie parte din sărbătoare. Până la urmă, toți vor veni cu dar, iar ce se strânge va ajuta la acoperirea meselor lor. Tinca a ezitat însă mult, nu dorea să se simtă povară pentru noi, dar, într-un final, am convins-o că pentru copii merită orice efort.
Cu câteva zile înainte de nuntă, într-o după-amiază, Tinca a apărut la ușa noastră. Era vizibil emoționată, am invitat-o la un ceai cald. După câteva momente de tăcere grea, a scos din geantă un plic alb cu lei moldovenești. Ne mărturisea, cu lacrimi în ochi, că n-a putut dormi de rușine și a luat banii aceia împrumut de la bancă, doar ca să nu greșească față de noi. Am rugat-o, cu tot sufletul, să ducă banii înapoi, să nu-și împovăreze traiul și așa simplu, dar răspunsul ei a fost ferm decizia era luată, nu voia să fie altfel.
Am petrecut la nuntă ca-n basme. Copiii au fost fericiți, iar Tinca ne-a surprins pe toți: arăta radiantă, cu o rochie frumoasă, coafură deosebită și un zâmbet tineresc ce-i lumina fața. Pe lângă toți invitații, a venit și fratele mai mare al lui Ion, Vasile. Vasile are 46 de ani, e divorțat, și de aproape zece ani muncește în Polonia. De data asta însă, a venit acasă special pentru nunta lui Mihai. Din prima seară, l-am văzut atent la Tinca. După petrecere, ne-a spus că vrea să mai rămână în Chișinău câteva zile
Nu-i greu de ghicit motivul! Duminica următoare, eram deja înapoi la casa Tincăi, dar de data asta Ion și Vasile erau cei care mergeau la pețit. Tinca a acceptat, iar în scurt timp, cei doi s-au căsătorit. După luna de miere, Vasile a luat-o cu el în Polonia, iar așa Tinca a devenit nu doar cumătra mea, ci și cumnata mea. E o femeie deosebită și soarta i-a adus, în sfârșit, liniștea și fericirea pe care o merită. Sunt recunoscătoare că familia mea s-a mărit cu un om atât de bun.
