Singurul bărbat din familie
Dimineața, la micul dejun, fiica cea mare, Doinița, privind în ecranul telefonului, mă întreabă:
Tata, ai văzut ce dată e astăzi?
Nu, ce-i cu ea?
În loc de răspuns, mi-a întors telefonul: pe ecran era un șir de cifre 11.11.11, adică 11 noiembrie 2011.
Ăsta e numărul tău norocos, tata, 11, iar azi e de trei ori la rând. O să ai o zi grozavă.
De-ar fi așa precum spui tu… am zâmbit eu, Sorin.
Da, tată, a intrat și Ancuța, cea mică, în discuție, tot cu privirea lipită de telefon. Azi, Scorpionii vor avea parte de o întâlnire frumoasă și un dar pe viață.
Tare! Poate pe undeva, prin Europa, sau chiar în America, o fi murit unchiul acela bogat, noi rămânem moștenitori… și hop, milionar!
Miliardar, tata a râs Doinița , milionar e prea puțin pentru tine.
Miliardar, să fie. Și ce facem cu atâția bani, fetelor? Vă place dacă prima dată luăm o vilă la Constanța sau poate prin Grecia? Și după aia, iaht…
Și elicopter, tata! se entuziasmă Ancuța , vreau propriu elicopter.
Fără probleme. Un elicopter pentru tine. Dar tu, Doiniță?
Vreau să joc într-un film românesc, cu Jean Constantin.
Pfff, nimica toată, îl sun eu pe Sergiu Nicolaescu, rezolvăm… Gata, domnișoarelor, terminați fanteziile, că ieșim imediat.
Nici măcar să mai visăm nu ne lași… a oftat Ancuța.
Ba se poate, chiar trebuie să visați am mai băut o gură de ceai, m-am ridicat , dar să nu uitați de școală…
Nu știu de ce mi-a revenit în minte discuția asta abia seara, când eram la supermarket și puneam cumpărăturile în sacoșe. Ziua nu prea a fost așa norocoasă, ba chiar am avut de muncit dublu, m-au ținut peste program, iar de vreo întâlnire frumoasă nici vorbă, nu mai zic de daruri pe viață.
Fericirea a zburat pe lângă mine ca o vrabie prin gară am zâmbit amar ieșind spre parcare.
Lângă bătrânul meu Dacia, credincioasă familiei de peste douăzeci de ani, mișună un băiețel. Se vedea de la o poștă: lipsit de îngrijire, cu niște zdrențe în loc de haină, în picioare adidași diferiți pe stângul o gheată uzată, pe dreptul o tenișă galbenă, în loc de șiret, o sârmă albastră. Pe cap, o căciulă cu urechi, atât de veche încât o ureche era jumătate arsă.
Nene, mie… mi-i foame, nu-mi dai… o bucată de pâine? abia a șoptit el când m-am apropiat.
Fraza mi s-a părut parcă dintr-un film vechi. Nici chipul copilului, nici cererea nu m-au mișcat, mai degrabă m-a făcut să mă uit la el cu alți ochi, căci aveam senzația de joc de rol. Am jucat la Casa de Cultură din sat când eram tânăr, la atelierele de dicție, exact așa vorbeau colegii actori la repetiții, când încercau să fie convingători sau nu.
Copilul mințea. Știam și eu să simt, cineva când vrea să păcălească, dacă ai trăit printre copii orfani, ca mine. Dar ceva tot nu mă lăsa să-l gonesc. Poate intuiția, poate tot povestea asta teatrală mi-era destinată. Mi-am zis: Hai, măi băiete, să jucăm puțin teatru. Le va plăcea și fetelor mele când le-oi povesti acasă.
Cu pâine doar mori de foame. Nu vrei o ciorbă fierbinte, niște cartofi cu pește, o compot de prune și plăcintă proaspătă? Ți-ar plăcea?
Pentru o clipă a părut derutat, nu se aștepta deloc la ofertă, dar se stăpâni repede, se încordă și m-a privit cu teamă.
Bravo, măi, băiete, am gândit. Începe să uite de teatru, trece la viața adevărată.
Nu răspunzi? Da sau nu?
D-da, a murmurât el.
Bun, ține puțin sacoșa asta.
Era proba clasică. Când am dat sacoșa cu de-ale gurii, cei cu adevărat fără adăpost fugeau imediat. Dar el nu. A rămas pe loc, cu capul plecat, ținând de pachet de parcă atârna lumea pe el.
M-am făcut că-mi caut cheile, l-am sunat pe Doinița.
Doiniță, ai pus cartofii la fiert? Faceți și o salată? Bine, încălziți și ciorba, ajung în douăzeci de minute.
A rămas nemișcat și după discuție.
Am pus pachetele pe bancheta din spate, i-am deschis portiera:
Hai, domnule, mă așteaptă masa caldă și patul moale!
S-a așezat cu o oftare ciudată.
Am plecat spre sat. Locuiam cu fetele la șapte kilometri de centrul raional, lucram ca sudor la intervenții de urgență, iar despre rude sau neamuri nici vorbă, doar fetele erau totul pentru mine.
De-a lungul timpului, cât n-am fost și eu copil de orfelinat, am încercat să ajut câți copii fără adăpost am putut. Dacă nu ar fi legile și tot felul de funcționari încruntați, aș lua toți copiii abandonați acasă la mine! Dar nu, nu-mi permit: nu ai posibilitate materială, ești tată singur, ai deja două fete etc. Ca și cum la orfelinat ar fi mai bine! Ei nu știu că un copil are nevoie, înainte de toate, de dragoste, nu de pereți și bani. Și la mine, oricât de strâmt, ar fi găsit toată dragostea de care are nevoie.
Copilul stătea înghesuit, ca o broască țestoasă sub căciula cu urechi, și abia răsufla. Nu semăna deloc cu ceilalți de pe străzi mai mult tăcea, nu avea curajul să facă vreo prostie, parcă era crescut la casa părintească. Probabil fugise de acasă de curând, era încă derutat.
Poate am judecat greșit, mi-am zis. Copilul e doar speriat și nu-și găsește încă locul. Lasă că ajungem acasă, îl spălăm, îl hrănim, îi dăm dragoste și, după ce se mai liniștește, o să spună adevărul.
Fetele așteptau la poartă și, cum am tras pe dreapta, au deschis portiera, sărind să-mi ia sacoșele.
Cine-i ăsta, tata? au remarcat băiatul.
Ăsta? Uite, e întâlnirea aceea plăcută și darul pe viață ce ziceați voi de dimineață am zâmbit.
Super, tata, a chicotit Ancuța, aplecându-se spre el ca să-i vadă fața. Sigur e darul nostru? Nu l-ai luat din greșeală?
Ce să fac, s-a agățat de picior și tot striga: Eu sunt darul tău! Nu i-am putut rezista.
Cum se cheamă darul? a râs Doinița.
Fără etichetă, fără preț.
Clar, tata, s-a prefăcut că oftează Ancuța. Ai primit unul cu defect, acum trebuie să-l aruncăm.
Băiețașul era și mai crispate și părea gata să fugă. Ancuța, simțind asta, l-a prins de umăr cu o mână, cu cealaltă l-a bătut pe căciulă:
Alo, cine locuiește în casa asta?
Băiatul tăcea, încolăcit ca o țestoasă în paltonul lui.
Nu răspunde la semnal. Hai în casă că poate acolo îi merge semnalul, a vorbit Doinița șugubăț și mi-a aruncat o privire, semn că a înțeles băiatul e altfel, tăcut, probabil șocat, trebuie să aplicăm metoda polițiștului bun și rău, râvnita de ele la fiecare caz asemănător. I-am făcut semn din ochi: Cinci minute, nu mai mult. În trei era gata.
Au prins băiatul la mijloc și l-au dus în casă, iar eu, ca în fiecare seară, am băgat Dacia în garaj, am pregătit-o de plecat, am șters și curățat unde trebuia. Trecuseră deja cinci minute de trei ori când Ancuța a venit val-vârtej:
Tata, minte cu nerușinare!
Cum ți-ai dat seama?
E simplu, Sherlock, a râs. Nu miroase ca un copil de pe stradă, miroase curat, de acasă.
L-ai mirosit tu?
Da, nu te miră. Ghici cu ce miroase?
Plăcintă, săpun? Lapte fiert?
N-ai nimerit. Uite, ia și adulmecă.
Am mirosit palma și am ciupit o pată.
Fard?
Ai ghicit! Da, tata, fard. A dat cu fard pe față să pară murdar.
Și cum se cheamă?
A zis că-l cheamă Moșu. Dai seama, nume de stradă.
E ok, îl îngrășăm, îl dăm la carne…
Tata! m-a atenționat brusc Ancuța. Gata cu glumele, trecem la lucruri serioase. Mă jur, el a venit special la tine. Și-a pus zdrențe pe el, fard pe față, și… aici e, pe scenă. Teatrul unui singur actor.
De ce?
Asta vrem și noi să știm. Face pe misteriosul, nu scoate o vorbă, dar să vezi că Doinița îl va deschide în curând.
Nici nu a terminat, că Doinița a țipat din prag:
Mai avem acid sulfuric?
Avem, a răspuns Ancuța, fugind să ia o canistră. Acum îi dizolvăm pe toți care nu spun adevărul…
Monstri!
Monstrulețe, tata! a râs Ancuța.
Tata, vino la masă, e gata!
Suntem flămânde ca lupii, a strigat și Doinița. L-am lua la ronțăit pe Moșu!
Am rămas un moment în baie și am zâmbit: Ce fete, Doamne! M-am gândit că poate l-au speriat rău…
Băiețașul stătea acum spălat, cu părul roșcat, la masă, în tricou dungat roșu-negru, cu inscripția mare albă ROMÂNIA pe piept, blugi rupți și desculț sub scaun.
Hai la masă, Moșule, l-a invitat Ancuța, tu așa ceva mănânci, sau vrei un morman de nutreț?
Sau să-ți dăm fulgi de ovăz, a completat Doinița.
Gata, fetelor, haideți să terminăm cu glumele. Mâncăm liniștite.
Îl observam cu coada ochiului și mă miram cum, aproape instant, băiatul se schimbase. Stătea drept, nu se ascundea, de parcă era la el acasă, printre rude, nu printre străini. Fetele au observat și ele, se uitau mirate una la alta.
Sigur ai venit cu un scop la noi, dar care o fi, băiete? Vrei să vezi dacă te primim, dacă poți avea încredere? N-ai avea motiv să furi nimic, ești prea cuminte. Să vezi pentru cineva sau pentru tine?
Tata, ai adormit? m-a trezit Doinița.
Nu, gata, m-am săturat. Sănătate, gospodinelor!
Vai de noi, tata, cât ai dormit! Noi am crescut, ne-am măritat, tu ești bunicul, iar ăsta e nepotul.
Dar domnul Moșu?
E taur domestic, îl îngrășăm și-l scoatem la preț bun a glumit Ancuța, iar Doinița a răsucit discret o șuviță din părul băiatului.
Gata! a strigat brusc el, apoi mai încet Doinița, Ancuța, destul… Mă predau. Domnule Sorin, îmi pare rău că m-am purtat așa, a fost aiurea…
Hai, liniștește-te și spune-ne pe rând adevărul.
Numai adevărul, a zis și Ancuța , că simt dacă minți!
Nu mint…
Adevărul spus de copil ne-a lăsat mască. N-am fi ghicit niciodată asta.
Spunea că-l cheamă Moșu de-adevăratelea, pe numele întreg Emil Moșu, și e cu doar o zi mai mare decât Ancuța, are și el 11 ani. Tatăl său a murit la război în Transnistria, mama era însărcinată, au rămas patru frați, cu greu au reușit să nu fie dați la orfelinat. Sora mai mare, Sorina, abia făcuse 18 ani atunci. S-au crescut unul pe altul, iar nevoile i-au făcut să se maturizeze devreme.
În octombrie, Emil a observat că Sorina era tot mai schimbată, abătută nu era bolnavă, ci îndrăgostită. Dar nu avea curajul să-i ceară direct ajutor fratelui. Totuși, la insistențe, i-a spus că omul de care s-a îndrăgostit e Sorin, sudor, divorțat, tată a două fete, om bun, care a ajutat mulți copii năpăstuiți.
Emil s-a gândit atunci să se dea drept copil al străzii, să vadă cum e Sorin în familie, cum sunt fetele, stăpân pe casă, el fiind singurul bărbat rămas în familie. Dacă familia îl va primi, îl va iubi și pe el cu adevărat, poate va fi bun și pentru sora lui. Nu s-a gândit că va fi deconspirat așa repede, pus la colț în stilul polițistului bun și rău.
Mi-ați plăcut mult, domnule Sorin! Doinița, Ancuța, sunteți minunate. Vă rog, primiți-o pe sora mea în familie, nu va regreta niciunul dintre voi, e bună, cuminte, caldă ca mama… Ea ar fi vrut să recunoască singură, dar s-a temut.
De ce să se teamă? s-a mirat Doinița.
Că nu o să vrei, când afli că are o groază de copii pe cap…
Ptiu, să nu spui așa! s-a răstit Ancuța.
Tata, noi ce facem, te însori sau nu?
Pare un film, am zâmbit eu. Să știți că și eu am remarcat-o de la distanță pe Sorina… Mi-am zis: am fost și eu însurat, am avut parte…
Lasă, tata, nu fi trist, m-a atins Doinița.
N-am de ce, doar că memoria mă trage-napoi. Fosta a obosit după doi copii și a plecat de nu s-a mai uitat… Dar cu atâția copii, nu-i ușor. Să fie tânără și să accepte…
Are 23 de ani, deja aproape 24, a sărit Emil.
E normal, tată, doar 10 ani diferență, a zis Ancuța.
Da, plus experiența și dragostea, Doinița a zâmbit, iar noi vă vom ajuta, așa-i, Emile?
Sigur.
Tata, da? Răspunde, te însori?
Da, dar să vedem ce zice domnișoara…
Sorina acceptă Emil și-a ridicat privirea și mi-a întins mâna. Eu, ca singurul bărbat al familiei, vă dau sora de nevastă…
Am strâns bărbătește mâna lui Emil, l-am îmbrățișat, și tot nu m-am putut abține de la lacrimi. Fetele erau cu ochii în lacrimi.
Vezi, tată, s-a grăbit Ancuța să schimbe tonul, nu credeai tu dimineață și uite că s-a adeverit: o întâlnire de neuitat și un dar pe viață o familie mare și frumoasă. Mereu ți-ai dorit, tată. Și până la urmă ai primit.
