Unele ciudățenii ale familiei Olguței Frumoasă
– Olguța cu câinele iar a ieșit…
Doamne, ce i-o mai fi făcut bietului animal? Ia uite, coada lui Cezar nu mai e mov, e roz! Privește cum o flutură vesel!
Eh, ce să-i faci dacă fata e cu toanele ei? Dar e bună la suflet și suflet mare! Mai găsești azi vreuna ca ea? Când a fost bunica bolnavă, Olguța nu a ieșit din spitale. Numai că zbura dintr-o parte în alta, uitând de tinerețea ei.
Așa, zici tu! Abia ieri am văzut cum o tânăr tare drăguț a coborât-o dintr-o mașină la scara blocului.
Poate era taximetristul!
Da sigur! De când îți pupă taximetriștii mâinile când te dau jos din mașină?
Chiar așa?
Da de! Îți zic eu, Olguța noastră în curând se mărită.
Și bine o face! Să se bucure și bunica de ea, că a crescut-o mare! Deșteaptă, frumoasă, cuminte! Dacă nu i-ar fi meseria, ar fi perfectă!
Dar ce are profesia ei?
Procuror?! Ce fel de slujbă e asta pentru o domnișoară?
N-ai dreptate! Cine mai respectă legea acum, ca bunica ei? Vezi? Procuror din Olguța s-a făcut cum nu găsești! A scris ziarul despre ea, chiar și la televizor a fost, numai de bine. Și tu zici…
Dar ce zic eu? Să-i dea Dumnezeu sănătate! Că am știut din copilărie că o să ajungă departe! O mai ții minte cum era?
În toată firea ca bunica! Foc de fată!
Despre care bârfeau vecinele de pe banca din fața blocului, Olguța Frumoasă a trecut pe lângă ele, le-a salutat politicos, apoi a zbughit-o în alergare, să își prindă câinele ce sărea fericit pe aleea presărată cu nisip, mângâind aerul cu coada roz ca o zori de zi.
Iar a luat-o la fugă! Unde-o fi plecată?
Unde să fie? S-o întâmpine pe sora ei! Catinca, azi vine de la Chișinău!
De unde știi?
Așa mi-a spus Olguța. Vezi? Uite taxiul!
Din taxi a coborât o fată înaltă, subțire, care, fără să spună o vorbă, a venit la Olguța care alerga spre ea, a strâns-o în brațe și a fluierat după cățel.
Olguțo! Ce i-ai făcut din nou la câine?
Nu-i frumos coada roz? Nuanța preferată a bunicăi!
Vai, ce dor mi-a fost de tine, ciudata mea!
Olguța a mai strâns o dată sora la piept și a izbucnit în râs.
Că Olguța Frumoasă era fată cu ceva toane știa tot cartierul. Se arătaseră din copilăria ei de aur. Fata, copilă timidă, cu codițe subțiri prinse cu funde mari, albe, împletite de bunica, saluta vecinii și zâmbea larg cu toții dinții, pe atunci ușor strâmbi, până să-i facă corecția bunicul adoptiv.
După zâmbet urma nelipsitul:
Ce mai faceți?
Dar curând, la această întrebare, Olguței nu-i mai răspundea nimeni, nici măcar cei fără vreun schelet ascuns în dulapuri sau papagali vorbăreți care să răspândească tainele familiei.
Oamenii se temeau de Olguța.
De ce? Pentru că era tare vorbăreață. Nu doar atât! Avea și darul de a aduna ce auzea sau vedea, și apoi, fără ocol, spunea exact cui trebuia detaliul.
Tanti Tanța, cât ați fost la muncă, unchiul Sandu a fost la tanti Irina, la doi pași, cu flori! La fel ca la ziua dumneavoastră, galbene, dar buchetul mare, nu mic. Am rugat să miros florile, dar nu m-a lăsat! De ce Irinei îi duce flori, mie nu?
Tantei Tanța, care încă mai credea minciunile soțului despre cât de greu muncește, îi săreau obrajii în flăcări și se asigura că nu a auzit nimeni din vecine, grăbindu-și pașii, ba chiar uitând să salute bunica Olguței.
Copilă, ce tot vorbești cu tanti Tanța? Doar nu te-a întrebat de nimic! Bunica se supăra, dar nu spunea niciodată de ce.
Olguța se supăra la rândul ei. Nu înțelegea de ce e certată, ce greșise? Poate că n-ar mai fi zis data viitoare, dacă bunica i-ar fi explicat de ce nu e bine ce i-a spus lui tanti Tanța.
După câte o întâmplare de genul ăsta, bunica devenea tăcută ca statuia lui Ștefan cel Mare din parc, acolo unde îi plăcea Olguței să se joace în weekend. Îi strângea mânuța cu grijă, fără să zică nimic, doar strângând buzele și aruncând priviri care ziceau: ‘Nici gând de bomboane la cină!’
Se bosumfla și răbda până realiza că totuși bunica nu seamănă cu statuia din parc: nu are porumbei pe cap să-i strice coafura, pe când fruntea domnitorului era golașă.
Despre domnitor și coafuri i-a povestit bunicul adoptiv, pe care îl fascina mintea ascuțită și curiozitatea fetei.
Dar de ce e chel? întreba Olguța privind statuia.
De atâta griji, răspundea bunicul, sincer și fără ocolișuri, spre deosebire de bunica.
S-a stresat, adică? Greu tare trebuia să-i fie la serviciu…
Fix așa.
O fi fost și el dentist pentru copii? și o vedea pe statuie în cabinet, copiii speriați țipând la chelia ticsită de porumbei, strecurându-se pe la ușă la următorul!
Bunicul se prăpădea de râs și după ce îi ștergea lacrimile, Olguța îi spunea mustrător:
Ce-i așa de amuzant? Nu ești tu cal de la parada militară, să te porți așa! Trebuie să fii modest! Așa zice bunica mereu.
Bunicul o lua acasă și-i cumpăra pe drum ‘înghețata secretă,’ pentru că bunica-i interzicea dulciurile înainte de prânz. Bunicul nu ținea cont de reguli și, în plus, știa că Olguța nu va spune nimic.
Dacă-i spui bunicii, nu mă iartă niciodată!
Iese ceartă?
Da’ cum să nu! Știi, femeile-s aprige când e vorba de dulce.
Dar tu n-o asculți mereu.
Păi, și ce fel de bărbat aș fi?!
Atunci putem spune de înghețată?
Nu! Una e să nu asculți, alta e să superi femeia.
Deci ți-e frică?
Nu, copilă, prefer liniște și pace…
Cum adică?
Îți explic eu altădată. Acum hai să luăm flori pentru bunica.
De ce?
Să nu vadă că te bucuri deja prea tare!
Pe bunicul adoptiv Olguța îl iubea din tot sufletul.
El a apărut în viața ei de Anul Nou, cadou de la bunica, care, obosită de cât lipsiseră părinții Olguței, a hotărât să se recăsătorească cu vechiul ei prieten. Bunica era o femeie serioasă, cu studii de drept, cu obiceiul de a conduce și fără o urmă de sentimentalism, cu două excepții nepoata și fostul coleg de bancă, pe care viața i-a readus împreună după ani de zile.
Operațiunea ‘soț nou’ reușise spectaculos, chiar dacă decorul îi făcea să pară un cuplu insolit: ea, înaltă și bine făcută, el, scund și rotofei, răbdător peste măsură. Trăsătura care îi lega însă a fost un romantism ascuns pe care bunica și-l ascunsese toată viața.
Primul ei soț o aprecia doar pentru inteligență, rareori îi aducea flori, citea poezii de dragoste din Eminescu doar la zilele mari sau mai scăpa câte-o strofă din Coșbuc. Iar sufletul bunicii tânjea după gesturi de apreciere.
Adevărata bucurie în viața ei a apărut odată cu nașterea Olguței. Părinții erau mereu plecați prin Carpați, după vestigii dacice, așa că bunica a rămas cu fetița pe cap. Copilul nu mergea la grădiniță fiindcă după fiecare încercare răcea și bunica era nevoită să o îngrijească săptămâni întregi.
Lasă, mai bine fără grădiniță! spunea bunicul într-o zi. Sănătatea e cea mai importantă.
Adevărata socializare și-a găsit-o Olguța la vila de la Sovata, unde bunicii stăteau din mai până-n octombrie. În jurul cabanei era mereu lume copii, rude, vecini pe care-i cunoștea de mică. Acolo și-a făcut cei mai buni prieteni: Luminița, gemenii Mihai și Gabriel Stănescu, balerina în devenire Gina. Însă, la șase ani, în viața Olguței a apărut Catinca.
Catinca era diferită, cu obrazul șters de soare, șugubeață și foarte încăpățânată. Prima întâlnire s-a petrecut într-o zi de vară. Olguța citea o carte și mânca primele căpșuni spălate de bunică. Dintr-o dată, o mână murdară a apărut de sub masă, iar Olguța a țipat cât a putut.
Ce strigi așa? Nu te interesează de ce am venit? Catinca s-a furișat sub masă cu tot cu căpșuni.
Ce mare lucru? Doar suntem la vilă, toți avem mâinile murdare.
Așa s-au împrietenit și, aflând că bunica o cunoaște, Olguța a avut încă o mare bucurie.
Catinca era unica nepoată a unui vechi prieten al bunicii, domnul Ilie. Rămas singur cu fetița după un accident teribil, el a acceptat să locuiască peste vară în vecini, ca să-i fie aproape Catincăi. Bunica știa povestea lor și, mișcată de soarta fetiței, nu a putut rămâne indiferentă.
Așa s-au crescut una pe alta. Catinca a învățat-o pe Olguța să știe când să tacă și când să spună ce știe. Apoi, priceperea și logica Olguței și-au găsit sensul.
Tu ar trebui să fii detectiv! spunea Catinca. Dar bunicul ar zice că-i ‘muncă de câine,’ iar un procuror rău poate distruge tot ce faci.
Atunci voi fi procuror să fiu unul bun! râdea Olguța, neștiind ce responsabilitate mare va avea.
S-a ținut de cuvânt. Toți o luau peste picior pentru ciudățeniile ei, dar Olguța își urmărea visul, știind că în spate are pe cei care o iubesc bunica stând sprijinită cu mâinile-n șolduri și sprâncenele încruntate:
Olguțo, ai mâncat azi ceva? Cum nu?! Rușine! Și tu, Catinca, surioară, râzi? Mergeți la masă, să fie farfuriile goale! Petre, tu aștepți invitație specială? Lasă-l pe Cezar și spală-te pe mâini! Da’ ce are coada roz, să-i trebuiască câinelui? Așa, de pamplezir? N-aveți altă treabă, ștrengarilor! Supa se răcește! Hai, hai, la masă!
©Și toți, unul după altul, s-au adunat în jurul mesei mari, unde bunica punea farfurii aburinde cu supă de găină și pâine caldă, tocmai scoasă din cuptor. Catinca și Olguța chicoteau, bunicul le făcea cu ochiul, iar Cezar dădea târcoale, sperând la o bucată de carne, fluturându-și coada roz ca pe un steag de pace.
În bucătăria cu miros de leuștean și dragoste, râsetele se împleteau cu amintiri, iar soarele de amiază intra obraznic pe fereastră, proiectând pe perete umbre de copii, de adulți, de câini și visuri care nu încetau niciodată să crească.
Și atunci, pentru o clipă, toate grijile dispăruseră: vecinele curioase, bârfele, chiar și coada roz a lui Cezar devenise un motiv de bucurie, nu de mirare. Erau împreună, la aceeași masă, acolo unde ciudățeniile fiecăruia se transformau în povești prețioase, iar dragostea în forța ce ținea lumea laolaltă.
La finalul mesei, când Catinca a mângâiat mâna Olguței și bunica și-a tras ușor scaunul, bătrâna a zâmbit rar, ca-n zilele mari:
Dacă asta e ciudățenia noastră, s-o păstrăm bine. Noroc că din familie ca a noastră nu găsești în toată lumea.
Iar Olguța a știut, cu toată inima: ce avea ea n-ar fi dat pe zece normalități din lume. Și astfel, printre râsete, promisiuni șoptite și miros de prăjiturele fierbinți, familia Olguței Frumoasă și-a continuat povestea, acoperind cu fericire zumzetul întregului cartier.
