I-am făcut soacrei un cadou de să-i stea mintea-n loc! De fiecare dată când o să-l vadă, o să tremure! Dar nu are unde să-l arunce, trebuie să-l țină la vedere, ba chiar să-l îngrijească. Așa, puțin răzbunător, dar ce să-i faci! Și pisica plânge dacă îi faci bucurii, zic eu! Scorpie de soacră, Tinca Stoian! De 15 ani de când sunt cu Sorin, niciodată n-a zis un cuvânt bun despre mine. Parcă i-a înghețat gura. Altele măcar murmură ceva printre dinți. Dar ea, nimic. Doar se uită cu ochii ei negri, fără să clipească. Mă străduiesc să nu o văd deloc dacă vizitez, o fac o dată pe an, cinci minute, cronometrat, povestea Doinița, cu oftat, prietenei sale, Anica.
Anica dădea din cap cu mare entuziasm nici pe ea nu o încânta soacra, Valeria, pe care o numea cap de plăcintă.
Fetele aveau tradiția lor: la două săptămâni, se întâlneau, ele trei, sâmbătă la amiază, la o bârfă și ceva de mâncat. Doinița, frizeriță de meserie, le tundea și coafa de ziceai că le scosese din salon de la Paris. Anica, bucătăreasă iscusită, aducea mereu muntele de bunătăți, cum numea fiul Doiniței, Petrică, platourile de plăcinte și sarmale.
Cea de-a treia la masă era Geta, asistentă medicală, abia transferată la un loc nou de muncă. Unde exact, nu aflase nimeni; voiau să întrebe, dar discuția alunecase cu talent spre… soacre.
Nu o mai suport! Zici că mi-e străină! Îmi stătea la suflet să nu mai fie! a început din nou Doinița, dar Geta, care ascultase tăcută, i-a tăiat avântul:
Și ce-ai face, Doina? Ți-ar fi mai bine? a întrebat cu un zâmbet ironic.
Poate a zis Doinița, tăcând apoi. I-a fugit gândul la cadoul pregătit dimineața: l-a ambalat frumos, cu hârtie și fundiță, și l-a dus la Tinca. I-a dat, zâmbind amar, și i-a spus să-l deschidă doar după ce pleacă ea. Era convinsă că o să-i strice sărbătoarea soacrei mai tare ca fierea. Foamete de dreptate!
Fetele, voi mă întrebați unde m-am angajat, nu? a schimbat Geta vorba.
La o clinică privată? a sărit Doinița.
O să îneci leii în cont, vezi tu! a chicotit Anica (pentru conformitate, leii moldovenești, să nu uităm).
La azil, la un centru de îngrijiri paliative a zâmbit Geta.
S-a lăsat tăcerea.
De ce acolo, fata mea? Nu-ți e frică? Dar banii? a clătinat Doinița din cap.
Vai voi, numai bani, bani aveți în minte! Doina, nu te supăra, dar mi-e greu să mă abțin: Prostie curată!, a oftat Geta.
Cine? Tinca? s-a înăbușit Doinița.
Tu, Doină! Tu greșești și te porți urât. Uite, nu o cunosc pe Tinca ta în profunzime. Poate nu zice ea vorbe dulci, dar când aveați nevoie de bani pentru apartamentul nou, cine și-a vândut garsoniera din centru și s-a mutat la capătul satului? Soacra ta! Fără să crâcnească. Când micuțul Petrică a fost bolnav rău, cine a bătut drumurile la Chișinău după doctorul minune? Fostul coleg de bancă al soacrei! Ți-a făcut ție și familiei numai bine. Când ai petrecut la întâlnirea de 20 de ani, și-ai adormit la (sanchi) un coleg, cine te-a acoperit? Tinca le-a zis tuturor că ai fost la ea. Ce să mai, mănânci din mâna care te hrănește și mângâie! Iar eu, când veneam la tine, tot cu bucurie gustam din murăturile, dulceața și zacusca Tincăi! Tu nici nu deosebești roșiile de ardei, tot ea le-a pus la borcan! Sunt oameni tăcuți. Nu se pricep la declarații, nu-s făloși din fire, dar dragostea lor o vezi după fapte, nu după vorbe deșarte! Sunt și din ceilalți, buni la teorie, slabi la practică, a izbucnit Geta.
Mulțumesc, prieteno! Mă așteptam să mă ții partea! M-ai făcut și proastă de față cu lumea s-a iritat Doinița.
Totuși, undeva în adâncul sufletului, un viermișor minuscul s-a pus pe mișcat. De dimineață jubila, punea la cale răzbunări și bârfe, dar acu începea să o roadă pe Doinița, stricându-i cheful și dorința de răzbunare.
Anica, mușcând la nervi din câte-o plăcintă cu varză (cinci bucăți ca la balamuc), rămăsese mută. Nu mai ținea partea nimănui. Normal ar fi fost ca Doinița să se simtă jignită, să trântească ușa, să facă scandal și să plece. Și cam acolo era cu gândul, dacă nu se ținea viermișorul ăsta încăpățânat să o țină pe loc.
Ați uitat că eu nu am mamă, da? Trăiesc fără, de 15 ani, exact ca tine, Doina. Numai că tu tot timpul te-ai plâns că ai o soacră urâtă, care de fapt doar nu știe cum să-ți arate dragostea. Eu mor de dorul mamei. Țin telefonul vechi, îi reîncarc cartela. Sun, văd Mămica pe ecran, ridic receptorul și vorbesc cu liniștea. Îi spun cât îi duc dorul, plâng. De parcă m-ar mai auzi cineva. Mă învelesc în șalul ei și mă simt iar copil. Doina, iartă-mă, dar nu pot să tac tu ai și mamă, și soacră, de ce-ți bați joc? Fără rușine! Îți amintești cum o făceai pe soacra țață de la țară? Și când ai tuns-o tu ultima oară? Sau i-ai vopsit părul? a continuat Geta.
Viermișorul din Doinița s-a făcut mic-mic și a înghețat. O voce necunoscută a șoptit în locul ei:
Niciodată…
Pe bune? Fără glumă? Păi nu se face, Doina. Eu o invit tot timpul pe soacra mea. O servesc cu tort, cu cozonaci, la Paști îi duc ouă roșii și pască. Se bucură tare: îmi scoate tot din sacoșă, râde, își bate palmele de încântată. Are mâini rotunjoare, ca de păpușă, curate și gingașe! Un înger! a zâmbit Anica la amintiri.
Viermișorul Doiniței nu se mai mișca. Simțea că ar putea în sfârșit să plece. E liberă.
Dimineața îi revenea în gând. Ce spunea Anica mânuțe pufoase. Ale Tincăi, însă, erau altfel, mari, noduroase, muncite, cu vene cum le numea Doinița clești de crabi. Chipul, ridat, cu porecla cartof copt inventată de ea. Ce știa despre viața Tincăi Stoian? Aproape nimic.
Tinca însă apărea de fiecare dată când era nevoie, iar Sorin povestise că pe vremuri avusese două surori, bolnave amândouă. Tinca le-a vegheat la pat, pe ele, pe soțul bolnav, până au plecat rând pe rând. I-a rămas doar băiatul, pe care-l creștea ca pe un soare. Iar Doinița îl iubea și ea, așa, după 15 ani, tot ca la început. Frumos, deștept, gospodar, grijuliu omul pe care-l cerți cu greu.
E așa doar pentru că a avut o mamă ca Tinca! Ar fi putut fi un afemeiat, să nu ducă bani în casă, să te bată. Dar a crescut cu bun simț, pe mâna unei femei muncitoare și tăcute. Tu cui ai zis vreodată o vorbă bună? De ce n-o coafezi? De ce râzi de ea ca o nesăbuită? Rușine! s-a răstit viermișorul.
Doinița s-a cutremurat, abia s-a abținut să nu plângă.
Cum este la azil, Geta? a șoptit doar, ca să dreagă atmosfera.
Fetele, ochii ălora nu-i poți uita. Durere și lumină, în același timp! Ascult povești despre vieți pe care nu le-au trăit în întregime. Vin rudele, plâng, promit marea cu sarea Un bărbat tânăr, a avut totul, dar maică-sa voia doar să-l plimbe la țară, să-i arate locul copilăriei. N-a avut timp, nu și-a făcut loc în agendă. Când mama s-a dus, s-a pus pe genunchi, urlând: Mamă, hai, trezește-te, că mergem! Cumpăr ce vrei! Mi-ești totul!. Prea târziu
Sau un general pensionar venea zilnic la fiica lui. Ea nu mai avea un fir de păr, dar îi aducea agrafe și clame, ca să-i amintească de părul ei bogat din tinerețe. Erau zeci, cutii întregi. Deși n-aveau ce pieptăna, fata se bucura de fiecare nouă agrafă de parcă râdea soarele doar pentru ea. Speranța și dragostea nu mor, chiar nici atunci când nu mai ai pentru cine să le porți. Fata s-a dus, clamele le-a împărțit altor fete, spunând: Acum o are pe mama acolo sus. Amândouă mă așteaptă. Atât. Prețuiește, Doina! Alții plâng lângă sicrie, alții pierd timpul cu răzbunări mărunte. Dar când vine timpul, nu știi pe cine apasă norul Nu suntem stăpâni pe viață, oricât am crede. a oftat Geta.
Anica, cu evantaiul din ziar lângă farfurie, scana masa. Plăcintele dispăruseră. Nu-i nimic, acasă o să coacă două tăvi, și o să invite și soacra! Ba chiar și socrul! Bună seara, scumpule! Azi se mută la noi și ai tăi, facem film și pâine caldă!
Fug, fetele! Am vizionare cu familia. Vă pup! s-a ridicat Anica și s-a evaporat rapid, ca și când n-ar fi fost.
Doinița a rămas să-și caute cheile în poșetă, a vărsat totul pe jos. Geta a ajutat la strâns, fără cuvinte.
Plecând, Doinița se gândea să-și continue treburile. Avea programul plin până târziu. Dar undeva, la marginea Chișinăului, o bătrână la care ținea morțiș să-i facă ziua neagră, acum stătea cu ochii pe cadoul primit. Singurul. Și dacă i-ar fi făcut cineva ei la fel? S-ar fi simțit devastată.
Cu sufletul pe genunchi, a sunat clienții și-a amânat programările. Cu promisiunea de reducere, desigur. S-a suit la volan și-a pornit la soacră.
Telefonul lui Sorin era închis. I-au trepidat palmele. Ce-o să zică el, băiatul mamei? Ajunsese seara, perdelele de bumbac cu margarete și mușcatele de pe geam, care o enervau înainte, acum îi păreau așternutul Raiului.
Să-mi cer scuze. Ce să zic? Un alt cadou? Poate altădată, că n-am timp. Promit să-i aduc ceva. Uff, ce prostie am făcut, se frământa Doinița, apropiindu-se de casă.
Ușa era descuiată. Pe masa din camera mare, o farfurie pictată, plină cu colțunași. O ciorbă zemoasă, cu chefir, preferata lui Sorin. Și clătite umplute. Doinița a înghețat în prag, privind spre masă. Sorin vorbea cu Petrică, care înghițea cu poftă găluștele bunicii. Tinca, în rochița albastră cu dantelă, cu împletitura groasă, era la marginea camerei. Lângă ea, două vecine și un moș zdravăn.
Vedeți ce minunăție mi-a făcut fata mea, Doinița? E soția lu Andrei, ca o domniță de poveste! Fragilă, frumoasă, încântare pentru ochi! Să dea Domnul la fiecare așa noră bună! Da s-o vad de câte ori pot, mă umplu de lumină! Și-acum o am mereu lângă mine: pictorul a făcut un portret de zici că-i aievea! Am plâns de fericire când l-am primit, nu-mi mai trebuie nimic pe lume! povestea Tinca tuturor despre portretul Doiniței.
Fața și urechile Doiniței s-au făcut cât sfecla. Rușine cât casa. Când a spart vaza bunicii, s-a simțit la fel. Portretul pe care-l alesese cu gând de răzbunare fusese primit cu cea mai mare dragoste. În mintea ei, ura tăcută a soacrei era interpretată drept lipsă de afecțiune, iar gestul portretului-lovituri de teatru. Dar iată că viața îți servește o palmă când nu te aștepți.
Doinița-i prea frumoasă ca să-i pot vorbi. E ca o păpușă: ochii mari, albaştri, ca zorelele de la marginea grădinii! Eu, o babă urâtă, nici nu-mi găsesc cuvintele. Îmi e rușine să-i spun ceva. Noaptea, când rămâne la noi, o învelesc discret, să nu simtă. Domnul mi-a luat fetele, dar mi-a dat o fiică pe nevasta lui Sorin, pe Doinița! se lăuda Tinca.
Trăiește cu asta!, i-a șoptit viermișorul din lăuntrul Doiniței și a pierit pe veci.
Nici n-a apucat să-i promită că va îndrepta totul, că avea timp. Era deja în mijlocul familiei, cu Petrică la gât și Sorin întâmpinând-o.
Ce-i cu tine? Aveai muncă. Mama a zis că ai felicitat-o deja de dimineață i-a șoptit Sorin.
Am anulat tot. Tinca adică, pot să-ți zic mamă? De la mulți ani! răgușită, cu nod în gât.
Și, sincer, Doinița s-ar fi pus și în genunchi ca bărbatul din povestea Getei. În semn de smerenie, pentru generozitate și iertare.
Vai, Doinița, ai venit din nou? Ce fată de aur! Uite că Dumnezeu mi-a dat și mie noroc! i-a zâmbit Tinca, privind-o ca pe o minune.
Moșul a dat din cap încântat, toți au început să râdă și să povestească. Doinița se bucura că trăiește, că-și are părinții, că urmează să vină și ei cu darurile, că are soț și copil cum n-a visat. Soacră și ea bună, și muncă iubită chiar că e bogată!
La masă, la masă cu toții! a început să alerge Tinca.
Să vă fac şi un Salon de frumusețe la final? Să vă tund, să vă vopsesc, să vă pieptăn, cui vrea! Cadoul meu pentru toți! a zâmbit Doinița.
Și ăsta, de fapt, era cel mai prețios dar.
