Unde crezi că fuge ea? Să înțelegi tu, Vasile, femeia e ca un Logan de la rent-a-car: cât îi bagi benzină și-i plătești ITP-ul, merge unde zici tu. Pe-a mea, pe Marioara, am luat-o la pachet acum doisprezece ani. Eu plătesc, eu comand muzica! Confort, băiete, să nu-ți imaginezi altceva. Nicio opinie, nicio migrenă. E matasoasă, domle, matasoasă!
Sergiu vorbea tare, fluturând o frigăruie de mici de pe care picura grăsimea pe jarul încins. Era atât de sigur pe el, de parcă luni dimineața era deja aici. Vasile, vechi coleg de facultate, dădea doar din umeri. Marioara stătea la geamul din bucătărie, cu un cuțit în mână, tăia roșii pentru salată. Sucul curgea, iar în urechi îi suna arogantul Eu plătesc, eu comand muzica!
Doisprezece ani. Doisprezece ani nu a fost doar soție, a fost umbra lui, ciorna lui, perna lui de siguranță. Sergiu, desigur, se credea vulturul avocaturii moldovenești. Câștiga procese complicate, aducea acasă plicuri groase cu lei și le trântea pe noptieră ca un campion.
Când Sergiu adormea toropit, Marioara scotea tiptil din geanta lui dosarele care i-au scăzut speranța de viață cu zece ani și începea revizia: corecta greșeli, rescria aberații, căuta modificări legislative pe care domnul geniu, în narcisismul său, le sărise. Dimineața, ca din întâmplare, îi șoptea:
Sergiu, am aruncat un ochi. Poate ar merge o trimitere la Codul civil? Ți-am pus un semn.
El, firește, se bătea cu palma peste frunte.
Vezi? Tu iar cu sfaturile tale feminine Bine, mă uit.
Seara, venea înapoi de la birou ca un justițiar și niciodată, niciodată în toți anii n-a zis: Mulțumesc, Marioara. Fără tine era varză tot. El chiar credea că-i mintea lui scăpărătoare. Iar ea, ce să facă, Marioara? O știu toți: șade acasă, gătește ciorbă.
Nici în seara aia la țară nu a făcut circ, nu a fugit pe terasă, nu a dărâmat grătarul. A tăiat salata, a pus smântână, a pus bolul pe masă. Dacă tot comanzi muzica, atunci să ascultăm liniștea, a gândit ea, uitându-se la el cum mestecă micii fără nicio plăcere. Foarte bine, hai să gustăm liniștea
Luni dimineață, același tablou: Sergiu se învârtea ca un titirez prin casă după cravată.
Marioaro, unde e cravata mea norocoasă, aia albastră? Am întâlnire importantă cu dezvoltatorul.
În dulap, pe raftul doi, răspunde, calmă, din baie.
Vocea era liniară. Prea liniară. Când ușa a pocnit în urma lui, Marioara nu a mai sorbit cafeaua urmărind știrile. A deschis vechiul agendă. Numărul lui nea Boris, fostul lor șef din tinerețe, era la fel de stabil ca prețul la cartofi.
Alo, nea Borise? Eu sunt, Marioara. Da, aia, soția lui Sergiu. Nu, nu știe nimic. Am nevoie de-o vorbă. Mai cauți oameni la arhivă? Ori cineva care să răzbată printre munți de acte de-a valma?
A fost o pauză la telefon. Nea Boris n-o uitase. Își amintea proiectele ei de licență, intuiția, modul în care vedea esența printre hârtii găunoase. Doar el, cu doisprezece ani în urmă, i-a spus: Of, Marioaro, păcat de tine gospodină.
Vino la birou mormăi el. Am o treabă pe care n-o vrea nimeni. Dacă reușești, te angajez.
Seara, Sergiu a intrat acasă cu capsa pusă. Dezvoltatorul era bățos. Treburile scârțâiau. Și-a aruncat sacoul pe scaunul din hol și a strigat:
Marioaro, avem ceva de mâncare? Aș mânca un porc. Și, apropo, să-mi calci cămașa albă, pentru mâine.
Tăcere. În bucătărie, totul era lustruit. Nicio cratiță. O foaie pe masă: Cina e în frigider, colțunașii-s congelați. Sunt obosită.
Ce? Sergiu a privit bilețelul de parcă ar fi fost scris în chineză.
Tocmai atunci a sunat cheia în ușă. Marioara a intrat țanțoș, cu un teanc de dosare sub braț. Costum sobru, tocuri pe care le știa de la banchetul fiului din clasa a patra.
Pe unde-ai umblat? Și cu ce ocazie cu frac și dosare?
Am fost la muncă, Sergiu. La firma ta, în arhivă cu o voce calmă. Nea Boris m-a luat asistentă.
Sergiu a răbufnit cu un râs isteric.
Tu? Să muncești? Hai nu mă fă să râd. Doisprezece ani n-ai ridicat nimic mai greu decât polonicul. În arhivă te îngroapă praful!
Lasă, mai vedem.
Și-a turnat apă în pahar.
Să țin post cu colțunași? Uite cine-i aduce banii. Eu întrețin casa!
Acum aduc și eu. Deocamdată cât să-mi iau colțunași, dar e un început. Iar cămașa, vezi unde-i fierul de călcat. Stă tot acolo, de zece ani!
Asta a fost prima picătură. Sergiu a pus totul pe seama menopauzei, a crizei de mijloc, ce-or mai păți femeile. O să-i treacă. Să vadă și ea cât costă munca, reflecta el mestecând ca la armată colțunașii gumați. O să-și revină, vine iar matasoasă.
Dar săptămâna s-a făcut două. În loc de criză, casa lui și-a ieșit din făgaș: șosetele nu se mai teleportau în sertar, ci se adunau cu tupeu lângă coșul de rufe. Praful, invizibil până atunci, trona ca statuile lui Ștefan cel Mare. La cămăși, Sergiu s-a convins: e sport extrem. Ba cută pe guler, ba mâneca pleoștită.
Cel mai grav era altceva: Marioara nu mai era perna lui antistres. Pe vremuri venea și se văieta o oră întreagă: cât de sictiriți sunt colegii, cât de iritant e judecătorul, cât de zgârciți clienții. Ea asculta, dădea din cap, îi întindea ceai cu mentă și, esențial, dădea acele ponturi ce el apoi le vindea ca revelație proprie. Acum, orice tentativă de ținut isonul:
Marioaro, l-ai văzut pe Găină? I-a respins cererea din nou! I-am spus și eu
Sergiu, mai încet, te rog. Am verificarea pe dosarul vechi de faliment, nici naiba nu-l mai descâlcește.
Și cui îi pasă de falimentul tău? Eu am contractul pe butuci!
Îmi pasă mie. Nu totul e despre tine.
Sergiu simțea că-i fuge pământul de sub picioare. Fără consilierul de acasă, a început să dea rateuri. Scurte, jenante: a uitat termenul la o contestație, a inversat două nume în contract. Șefii îl priveau pieziș. Nea Boris în ședințe se încrunta la Sergiu, apoi îi arunca lui Marioara o privire apreciativă.
Marioara a terminat mormanul de la arhivă în trei zile. A găsit acte date dispărute de toți ceilalți. A mutat-o repede din beci la birou, față în față cu un stagiar. Sergiu îi vedea zilnic spatele drept, vertical. Umblatul ei nu mai era încet, de gospodină blazată. Acum tropăia mândră pe tocuri, ca la defilare.
Vijelia a lovit la o lună. Un client de aur a aterizat! Doamna Ana Marcovici Vișnescu, patroana unui lanț de clinici private. Femeie cu mâna de fier, răbdare zero. Se judeca cu finul său, care încerca să-i ia jumate din afacere cu acte dubioase. Cazul a căzut pe Sergiu, șansă de relansare după ultimele gafe.
Îi fac praf, i-am zis! povestea cu gura plină, tăind salam direct pe masă, că n-a mai găsit tocător. Clar. Expertiză, martori gata-i.
Marioara citea.
M-ai auzit? Zic, iau bonus, îți iau blană! Poate îți revii la viața normală!
Marioara a închis încet cartea, cu o privire lungă, greu de descifrat.
Nu-mi trebuie blană, Sergiu. Aș vrea să nu te mai balonezi de importanță. Vișnescu nu-i genul care răspunde la intimidări. Încearcă cu dialog.
O, psiholog mi-a ieșit! a mormăit.
Ziua Z, atmosfera la negocieri putea fi tăiată cu cuțitul. Ana Marcovici stătea la capul mesei. Mărunțică, cu ochi de oțel. Sergiu tropăia în fața ei, arunca cu termeni, grafice și amenințări.
Îi blocăm conturile! Îi facem praf!
Nu vedeți că nu asta vreau? Finul meu s-a rătăcit, dar nu vreau să-l bag la zdup. Vreau doar clinica și liniște. Fără tămbălău la gazetă. Ce-mi dați?
Sergiu a început să gafaie.
…dar, doamnă… așa nu merge. Judecata nu-i joacă. Dacă arătăm slăbiciune…
Sunteți înlocuit a zis încet. S-a ridicat, și-a luat geanta. Domnule Boris, mă dezamăgiți. V-am crezut profesioniști, nu buldozere.
Nea Boris a palit. Adio client, adio Primele! Sergiu roșu până în vârful urechilor. Tocmai atunci s-a deschis ușa. Marioara a intrat cu tava de ceai. Secretara era răcită, au dat sarcina la juniori. A observat scandalul, privirea panicată a soțului, spatele doamnei Vișnescu gata să plece. Oricare alta i-ar fi zâmbit ironic: Ți-ai vrut muzică, atacă un dans! Dar Marioara era profă de meserie. Profesionista din ea se trezise definitiv.
Doamnă Vișnescu
Vocea Marioarei a sunat ferm, fără fițe. Vișnescu s-a oprit la prag.
N-am vrut să vă întrerup, am doar ceaiul cu cimbrișor, preferatul dumneavoastră a continuat Marioara. Aveți dreptate cu finul. În 98 a mai fost un caz identic. Nu s-a ajuns la tribunal, s-a făcut acord amiabil cu clauză de confidențialitate și predarea cotelor ca donație. Au ieșit toți cu fruntea sus.
Vișnescu s-a întors lent, privirea fixă pe Marioara.
De unde știți? Era dosar închis.
Am studiat arhiva, doamnă.
Marioara a pus tava. Mâinile nu-i tremurau.
Și dacă-mi permiteți, acolo-i un detaliu: cambiile pot fi declarate nule, nu pentru semnătură, ci pentru o lipsă de formă. Atât. Nu-i nevoie de scandal sau dosare penale. Finul dvs. a greșit tehnic. El scapă liniștit, dumneavoastră vă păstrați clinica și reputația.
Pauză grea. Sergiu se uita la ea ca și cum i-au răsărit coarne. Avea habar de problema cambiei? Nu, nici nu se uitase pe acte. Direct pe atac!
Vișnescu, încet, s-a așezat din nou.
Ceai cu cimbrișor, zici? zâmbind pentru prima dată, fața nițel încrețită ca un măr copt. Hai, toarnă, dragă, și povestește-mi de acea lipsă de formă. Iar tu spre Sergiu, nici nu se uită la el șezi și ia notițe.
Două ore Marioara a făcut legea. Sergiu tăcea și-și plimba pixul neputincios. A ascultat-o pe soția lui, comodă, cum rupea problema pe bucăți simple. Fără vanitate, fără voce ridicată. Soluții, nu fițe.
Când Vișnescu a plecat, semnând contractul, nea Boris a dat mâna cu Marioara solemn.
Doamna Marioara, de mâine vă aștept la birou pentru promovare. Ajunge cu arhiva.
Drumul acasă a fost mut. În mașină bâzâia ceva lăutărească. De obicei, Sergiu schimba pe știri, dar acum se temea să apese orice buton. Universul lui părea dărâmat: unde era el Ștefan, iar nevasta gospodină la dispoziție. Pe ruinele alea, stătea o femeie nouă sigură, deșteaptă, frumoasă. Și groaznic de înfricoșător: mereu a fost așa. El n-a văzut.
Au intrat. Casa goală, liniște. Băiatul nu se întorsese. Sergiu s-a descălțat, s-a așezat la masa goală din bucătărie. Marioara a intrat în dormitor să se schimbe. El a rămas să contemple ce are degetele lui. Rușine îl ardea, nu pentru eșecul negocierii, ci pentru că la țară spusese, eu plătesc.
Marioara a reapărut, demachiată, în haine de casă. Față obosită, dar ochii aprinși. A deschis frigiderul, a scos ouă, în tăcere a pus tigaia pe foc.
Marioaro
Vocea i-a tremurat. Ea nici nu s-a uitat. A spart cu oul tigaia.
Lasă-mă pe mine.
Dintr-o săritură s-a dus la aragaz, bătându-se cu spatula.
Du-te și stai jos, ești frântă.
Marioara a lăsat spatula, s-a dus la masă și s-a uitat cum el, distrus, întoarce ouăle, cum curge gălbenușul, cum bombăne la foc mic. I-a pus farfuria în față: ouă brăzdate, prăjite cam nasol. Dar ce șef-dœuvre!
Iartă-mă a mormăit el, privindu-și unghiile.
Marioara a luat furculița.
Ouăle parcă-s comestibile.
Azi am înțeles… caută cuvintele greu. Tu mă salvezi. Și nu doar azi. Țin minte cum lucrai la acte noaptea. Eu doar m-am obișnuit… Mi-a crescut nasul.
S-a uitat la ea cu teamă. Frică atunci: că ea se va ridica și va pleca. Că are serviciu, respect, bani nu mai depinde de el.
Nu plec, Sergiu a zis, pe gândul lui nerostit. Deocamdată nu. Avem ce împărți. Douăzeci de ani, totuși. Dar regulile se schimbă.
Cum? a sărit el. Ce fac?
Respecți.
A mușcat din pâine.
Pur și simplu respecți. Nu-s matasoasă. Sunt om și partener. Acasă și la birou. Împărțim viața la jumate. Nu o ajut pe nevastă-mea, ci fac partea mea. Înțeles?
Am înțeles a dat Sergiu din cap.
Și era adevărat.
Mănânc? a zâmbit el, ridicând furculița.
Oul era fad și ars, dar mai gustos Sergiu n-a gustat demult. Pentru că cina aia nu era un serviciu. Era o cină ca între egali.
