Mihai stătea exact în același loc unde, cu cinci minute în urmă, o lăsase pe Ana, privind în jur cu privirea pierdută, iar în sufletul lui creștea, secundă de secundă, o neliniște fără nume. Ea nu mai era nicăieri…
Printre atâția copii nu reușea să găsească una singură. Pe fiica lui.
„Nu înțeleg nimic”, mormăi Mihai în barbă. „Unde naiba s-a dus? Doar cinci minute am plecat.” Apoi o zări pe doamna Zoe, învățătoarea fetei, care tocmai alinia după înălțime o grupă de școlari serioși, și alergă spre ea.
— Unde e copilul meu?! Fetița cu funde albe. Trebuia să fie cu dumneavoastră. Și nu e nicăieri.
Mihai era atât de agitat, încât nici nu observase că ridicase vocea.
Tânăra învățătoare tresări și se uită la el intrigată.
— Scuzați-mă… Cine anume? Toți ai noștri parcă sunt la locul lor.
— Fiica mea. Ana. Acum un minut era aici, și acum nu mai e! E în clasa dumneavoastră. Nu ne amintiți?
— Îmi pare rău, am douăzeci și nouă de copii, și ne-am văzut doar de câteva ori.
— Și?
— Încă nu am reușit să țin minte toți părinții și copiii după față.
— Asta e, după dumneavoastră, o scuză?
— Ascultați, fiecare părinte mi-a adus personal copilul. Dumneavoastră… Dumneavoastră nu l-ați adus. Abia acum ați venit la mine. Înțeleg că e agitație și tot, dar… Mai bine spuneți de ce ați lăsat-o singură? Nu vedeți câtă lume e azi la școală? Aici nu doar un copil de șapte ani, ci și un adult s-ar putea rătăci.
— Da’ eu am ieșit doar câteva minute la magazin să iau apă. Anei i s-a făcut sete. M-am întors – și ea nu mai era. Vai, dar dumneavoastră sunteți învățătoare! N-ar fi trebuit să aveți grijă de copii? Unde s-o caut acum? Unde a putut să se ducă?
Zoe trase aer adânc în piept. Era prima ei zi de muncă, prima ei clasă, și totul părea un coșmar.
— Calmați-vă, domnule. Cum arăta fetița dumneavoastră?
— V-am spus: cu funde mari, albe.
— Scuzați-mă, dar în clasa mea sunt cincisprezece fetițe și toate au funde albe. Mai aveți alte semne? Cu ce era îmbrăcată, de exemplu?
Mihai tăcu o clipă. Era atât de zăpăcit și de speriat, încât nu știa ce să mai spună. Dimineața o ajutase pe fiică-sa să lege aceleași funde, îi aranjase gulerul, se îngrijise să nu păteze colanții albi, iar acum, dintr-o dată, își dădu seama că abia poate s-o descrie.
— Păi, ce semne… Fetiță de șapte ani, cu ochi căprui și părul lung și închis la culoare.
— Mai bine. Poate mai știți ceva?
— Ei… Are un ghiozdan galben cu rățuște! Știți, ea iubește animalele, așa că l-a ales pe ăsta. Alți copii n-au așa ceva. Doamne, unde a putut să dispară? — bâigui Mihai, continuând să se uite în jur nervos.
— Nu vă faceți griji, o să căutăm. Și sigur o vom găsi. Nu cred că a putut ieși din curtea școlii. Așadar, Ana e pe-aici pe undeva. Așteptați-mă aici, mă întorc imediat.
Doamna Zoe alergă la elevii ei, care tropăiau de colo-colo în așteptarea festivității de deschidere, îi numără din nou și se uită cu deosebire la fetițe. Dar printre fetițele cu funde albe și frumoase, Ana nu era, și niciuna dintre ele nu văzuse o fetiță cu ghiozdan galben cu rățuște.
Rugând o colegă – învățătoarea clasei paralele – să aibă grijă de elevii ei, doamna Zoe se întoarse repede la Mihai.
— Niciun coleg de-al Anei n-a văzut-o, spuse ea. N-a putut intra în școală. Deci fetița trebuie să fie în curte. Vă propun să căutăm împreună.
— Poate mai bine anunțăm poliția?
— Cred că e de prisos. O să o găsim pe Ana, sigur, spuse Zoe, străduindu-se să aibă un glas calm și sigur. Deși, desigur, și ea era îngrijorată pentru copilă.
Așadar, tatăl și învățătoarea porniră în căutarea Anei.
Au străbătut repede curtea școlii, s-au uitat pe terenul de sport, au vorbit de câteva ori cu paznicul de la poartă. Dar fără rezultat. Nimeni n-o văzuse pe Ana.
— N-are telefon fiica dumneavoastră? întrebă Zoe, în timp ce se îndreptau spre curtea din spate – singurul loc în care nu fuseseră încă.
— Ba da, oftă Mihai. Dar telefonul e la mine. N-am apucat să i-l dau Anei…
— Păcat că n-ați apucat… oftă și învățătoarea.
— Doar să nu i se fi întâmplat ceva… doar să nu i se fi întâmplat nimic, repetă Mihai aproape în șoaptă.
Doamna Zoe nu răspunse. Se gândea că acum răspundea nu doar de copii, ci și de încrederea părinților. Și dacă i se întâmplase ceva grav copilului…
În același timp, fetița cu funde albe și ghiozdan galben cu rățuște stătea în curtea din spate a școlii, sub un copac înalt, și vorbea cu un pisoi care stătea pe o creangă, deasupra capului ei, și nu putea să coboare. De câte ori nu-l rugase să sară, dar pisoiul răspundea doar prin mieunături jalnice.
— Hai, mititelule, sare, spunea Ana pisoiului. Am să te prind. Pe cuvânt că am să te prind.
Pisoiul părea că vrea să sară, dar în ultima clipă frica îi lega mișcările, și el, lipindu-se mai tare de creangă, începea iarăși să miaune. Atât de jalnic, încât Ana era gata-gata să plângă.
Când fata înțelese că nu se descurcă singură – alergă după ajutor.
Și când ieși la colțul școlii, îi întâlni pe neașteptate pe tata și pe doamna Zoe. Aveau, nu știe de ce, o înfățișare agitată.
— Fetița mea, unde ai dispărut? alergă Mihai spre ea. Aproape am înnebunit. Ce faci tu aici?
— Tată, lasă-mă să mă cerți mai târziu, bine? răspunse Ana. Acum… Acum am nevoie de ajutorul tău.
— Ce s-a întâmplat?
— Vino cu mine.
Îl luă pe tată-său de mână, cu cealaltă mână o trase pe doamna Zoe și le conduse hotărâtă în spatele școlii.
Fără să înțeleagă nimic, adulții se priviră și o urmară în tăcere pe fetiță. În cele din urmă, Ana îi duse la copac și arătă cu degetul în sus:
— Acolo e un pisoi mic. Vedeți? Tată, dă-l jos, te rog.
— Anuțo, nu vrei să-i spui tatălui cum ai ajuns aici? Unde ți-am spus să mă aștepți?
— Când stăteam lângă gard și te așteptam, am văzut un câine care alerga după pisoiul ăsta și am fugit după ei. Pisoiul s-a speriat și s-a urcat în copac, iar câinele lătra la el. Câinele l-am alungat eu… Dar pe pisoi nu pot să-l scot.
— Tu singură ai alungat câinele mare? întrebă uimită doamna Zoe.
— Mhm, dădu din cap Ana. I-am spus că vine tata și, dacă nu pleacă singur, tata o s-o ajute. Și a plecat. Iar pisoiul tot stă acolo, sărăcuțul. Tăticule, îl dai jos? Cât să stăm și să nu facem nimic? bătu din picior supărată Ana. Lui îi e frică…
Mihai privi sceptic crengile subțiri și înțelese că cu peste 90 de kilograme ale lui n-avea ce face acolo. Altceva era învățătoarea. Subțire, zveltă. Sigur ea putea.
— Ce vă uitați așa la mine? întrebă mirată doamna Zoe. Nu mă cațăr. Nici măcar nu ajung la creangă.
— Vă ridic eu, zâmbi Mihai.
— Nici gând!
— Vă rog, îl rugăm, îl rugăm, luă Ana învățătoarea de mână. Uitați-vă cât e de speriat. Și dacă cade?
Doamna Zoe ridică privirea.
Pisoiul mieună iar jalnic, de parcă ar fi înțeles că e vorba de el.
— Bine, spuse în cele din urmă. Numai dacă dumneavoastră, se uită Zoe la Mihai, mă țineți foarte bine și nu mă scăpați.
— Promit că totul va fi bine, zâmbi Mihai.
Doamna Zoe se așeză pe umerii lați ai lui Mihai, acesta o ridică imediat cu ușurință, apoi ea se urcă în picioare pe umerii lui și, ținându-se cu o mână de creangă, cu cealaltă, în timp ce fetița și tatăl ei o încurajau, încerca din răsputeri să ajungă la pisoi.
— Încă puțin… o încuraja Mihai. Aproape l-ați atins.
Pisoiul mai întâi se trase înapoi speriat, apoi, prinzând curaj, făcu un pas prudent spre ea și…
— A reușit! A reușit! bătu din palme bucuroasă Ana. Ce minunată sunteți, doamna Zoe. Tată, ține-o bine. Să nu cazi.
Când doamna Zoe ajunse în sfârșit pe pământ, Ana întinse imediat mâinile după pisoi și îl strânse la piept.
Iar acesta începu imediat să toarcă încetișor.
— Ei, bine, zâmbi Mihai. Slavă Domnului, toți suntem teferi. Dar cât m-ai speriat, fiica mea, cu dispariția asta misterioasă.
— Scuze, tată. N-am vrut să te sperii. Nu puteam să-l las singur. N-ar fi reușit să coboare.
Mihai se uită la Ana și dădu din cap.
Tocmai pentru inima asta bună o iubea cel mai mult pe lume pe fiica lui.
— Putem să-l luăm acasă? întrebă Ana, arătând cu privirea pisoiul.
— Cred că după o cunoștință ca asta, greu să refuz, zâmbi Mihai.
— Atunci ai grijă de el până iau manualele. Și să nu te mai rătăcești pe nicăieri. Să nu fim nevoiți să te căutăm iar eu și doamna Zoe.
Învățătoarea nu se putu abține și râse.
— Da, da… Îmi imaginez cât se va mira mama când o să vă întoarceți acasă cu domnul ăsta.
— Eu n-am mamă… oftă fata. Dar mi-aș fi dorit mult să am.
— Scuzați-mă, n-am știut… bătu din gene speriată învățătoarea.
— Nu-i nimic, e în regulă, zâmbi Mihai. Ne-a părăsit acum cinci ani. A plecat în străinătate. Și n-am mai auzit nimic de ea. Mai exact – eu și Ana n-am mai auzit nimic de ea.
Pentru câteva secunde, în curtea din spate a școlii se așternu tăcerea. Zoe îi privi în tăcere – pe bărbatul mare, puțin stângaci, cu ochi buni, și pe fetița cu un pisoi cenușiu în brațe – și în pieptul ei, în clipa aceea, ceva o înțepă puternic.
— Acum îl avem pe Mitică, spuse Ana hotărâtă, mângâind pisoiul.
— Deja i-ai găsit nume? zâmbi Mihai.
— Desigur. Se poate trăi fără nume?
*****
Mihai venea întotdeauna să o ia pe Ana personal. Uneori schimbau cu doamna Zoe doar câteva cuvinte, alteori discuția se prelungea până când curtea școlii rămânea complet goală. Vorbeau despre progresele Anei, despre întâmplări hazlii din clasă, despre cărți, filme, animale de companie și, treptat, încetară să mai observe că nu mai vorbeau doar despre școală.
Într-o zi, Mihai, stând pe hol, a așteptat ca toți copiii să plece, apoi păși hotărât în clasă.
Doamna Zoe mai întâi zâmbi larg, iar apoi, văzând în mâinile lui un buchet frumos, se miră.
— Pentru dumneavoastră, spuse Mihai cu vocea răgușită, întinzând florile. Și încă ceva… Aș vrea să vă invit în seara asta la cină. Mai exact – eu și Ana ne dorim mult să luați cina cu noi. În trei. Ce spuneți, doamna Zoe?
Învățătoarea se roși, simți cum urechile o ard, dar… luă florile.
Miroseau a toamnă, a casă și, nu știe de ce, a speranță. — Bine, răspunse simplu. Sunt de acord.
Exact așa i-a răspuns doamna Zoe lui Mihai, când, un an mai târziu, el i-a cerut mâna.
La Starea Civilă, Ana o ținea strâns pe doamna Zoe de mână și…
…pur și simplu nu se mai putea opri din zâmbit. În clipa aceea se simțea cea mai fericită fetiță de pe lume.
— Pot… Pot să te numesc de acum „mama”?
Femeii tinere îi dădură lacrimile.
— Dacă tu însăți vrei asta, atunci, desigur. Pentru mine va fi cel mai drag cuvânt.
Ana o îmbrățișă strâns.
Lângă ele stătea Mihai și le privea cu zâmbetul pe buze.
Cine ar fi crezut că, într-o singură clipă, viața lui și a Anei se va schimba atât de radical?
Dar minunile totuși se întâmplă.
Iar minunea asta, o minune mică și pufoasă, acum stă pe pervazul ferestrei din apartament și așteaptă nerăbdătoare ca familia lui să se întoarcă în sfârșit acasă.
