În urmă cu șase luni, familia noastră a fost lovită de o tragedie imensă: tata a murit.
După ce am făcut parastasul și coliva, la câteva săptămâni, a apărut în pragul ușii unchiul Viorel, fratele tatei. El nu venea aproape niciodată pe la noi. Nici în copilărie nu a avut o relație apropiată cu tata. Nu erau certați, dar parcă fiecare trăia în alt univers o distanță rece între ei, ca aerul umed al unei seri de toamnă la Iași.
Cum a fost drumul, unchiule? De ce mă tutuiești așa de prietenos? l-am întrebat, cu voce slabă. Ești unchiul meu preferat? Unchiul Viorel a zâmbit larg, de parcă nu simțea niciun gol între noi: Sigur, doar sunt singurul tău unchi rămas.
Nu ne-a dat niciun semn că va veni. De fapt, de la înmormântare nu am mai auzit nimic de la el. Niciun telefon, nici măcar un mesaj cu condoleanțe. Și-acum, parcă venit din neant, ne-a trecut pragul.
Ne-am așezat la masa cu ceai de sunătoare și biscuiți. Unchiul Viorel își freca mâinile și a izbucnit: Cum împărțim averea? Noi trei? Sau mai e cineva pe listă? Ce avere? a întrebat mama, cu ochii mari, neștiind dacă să râdă sau să se supere.
Aveam de fapt ce să împărțim: un apartament primitor la Chișinău, o casă mare la marginea satului Miclești, două Dacia. Mama m-a convins să stăm liniștiți, să nu vindem nimic. Aveam planuri, dar nicio grabă.
Ce avere? Fratele meu mi-a lăsat moștenire! spuse Viorel, apăsând cuvintele ca și cum ar fi gustat fiecare leu. Știi, dacă eu și Lidia nu eram aici, tu primeai totul. Deci n-aveți drept la nimic! Dar sunt fratele lui! E dreptul meu! Ba nu, nu e! Legea moldovenească e de partea noastră! Și dacă nu e moral?
Unchiul Viorel e șiret și cu experiență. Știa perfect că legea nu-i dă dreptul la moștenire, dar încerca să ne apese pe conștiință. Tata și el, mereu distanți, niciodată nu au împărțit nimic altfel decât politețuri. Averea nu avea nicio legătură cu Viorel.
Când tata s-a îmbolnăvit, a spus clar: tot ce avem rămâne mie și mamei. Nu a vrut să împartă nimic cu nimeni. Și cu conștiința împăcată, Viorel, nici cu tine! Știi prea bine asta! N-ai fost niciodată aproape de tata! Exact, ca într-un film prost: se-nsoară omul și soția ia tot. Frații, nepoții, nimic!
Unchiul Viorel a început să joace teatru cu vina. Ne-a împins să spunem că e drept să împărțim totul la trei. Gata, la revedere! Nu mai discutăm! a spus mama, trântind ușa.
După ce a plecat, eu și mama am închis casa și ne-am mutat la apartamentul din orașul Chișinău. Știam că Viorel nu se va opri aici. Era vorba de mulți bani: o treime din vilă, o treime din apartamentul central și o treime din două Dacii. O sumă bună în lei moldovenești.
Unchiul ne-a dat în judecată. Speră să câștige. Dar legea e clară: totul ne aparține. Ce speră să obțină, nimeni nu știe. Poate doar liniște pentru sufletul lui.
