Într-o noapte ciudat de albastră, stăteam singură în cămăruța mea din inima Chișinăului. Mirosul perdelelor spălate părea că plutește în jurul meu, ca aburii copilăriei. Bărbatul meu s-a stins de ani buni cinci, de fapt, după cum numără ceasurile triste. Am rămas cu apartamentul nostru mic și încă unul, primit prin vis și testament de la mătușa Paraschiva, undeva la marginea sectorului Rîșcani, la blocuri strâmbe și cu scările mereu mirosind a cizme ude.
Apartamentul de două camere l-am dat în chirie unui cuplu tinerel: Iurie și Ecaterina, mereu spălați, mereu cu ochii aprinși, veneau lunar, parcă plutind, să-mi lase banii lei moldovenești, pe care-i simțeam mereu reci în palmă și să mă asigure că totul e în ordine. Parcă nici nu erau oameni, ci niște zile de marți care vin și pleacă.
Când fiul meu, Vlad, și-a găsit și el perechea, pe Ancuța (nume de poveste, ca o mlădiță udată de dimineață), au hotărât amândoi să-și ia zborul. Au închiriat ceva modest, și de doi ani adunau bănuț lângă bănuț pentru prima rată la un credit ipotecar. Nu m-am amestecat, deși îmi imaginam, în seri lungi de iarnă, cum am să le dau moștenirea, să facă din ea ce-or vrea să vândă, să zugrăvească pereții, să planteze fericire pe balcon.
La un an după nunta lor cu miros de busuioc, mi-au adus și un nepot, Matei, blond ca lumina grâului. Și atunci am simțit în mijlocul pieptului cum crește un dor să le ofer apartamentul, să nu mai umble cu chirii și rate, să-și găsească liniștea.
Dar planurile mele aveau să se tulbure, ca cerul după furtună.
Venea ziua mea de 60 de ani. M-am sărbătorit pe mine însămi am rezervat o sală mică, la restaurantul La Ursul de Sticlă. Am chemat rude, prieteni, vecini și, desigur, pe Vlad și Ancuța, cu Matei. Totul plutea: muzica era undeva între acordeon și vânt, buchetele de flori păreau ieșite dintr-un tablou al bunicii mele.
Cu Ancuța aveam o relație de poveste, cu finețuri și ciupituri, ascunsă în gesturi mici. Era uneori vulcanică ca o ploaie de vară pe strada Bălți și nu-i păsa cui îi udă. Am trecut cu vederea, dând vina pe tinerețe și pe lipsa șlefuirii.
În seara aceea însă, ceva s-a rupt. Vlad și Ancuța au venit cu Matei, cu chipurile lor amestecate între oboseală și politețe. M-au anunțat încă de la intrare că vor sta doar puțin, căci copilul se sperie de gălăgia veselă a restaurantului. Am dat din cap înțelegătoare, simțindu-mă ca un copac care își lasă frunzele la pământ cu teamă de vânt.
Când să plece, Ancuța și-a pierdut telefonul. Am mers pe urmele ei, am pornit de pe al meu să o ajut să-l găsească, apăsând numărul ei cu o grijă ritualică. Un zumzet de râsete ciudate s-a născut printre invitați, și dintr-odată, din fața ferestrei deschise, s-a auzit deloc firesc un șuierat, un lătrat, un urlet ce n-ar fi avut ce căuta într-o seara de om aniversar. Lumea a înțepenit pentru o clipă, cu toate privirile îndreptate spre fereastră, spre Ancuța în care țesături roșii îi năpădiseră obrajii. Fuge la geam, smulge telefonul și apasă tăcut pe oprire apel.
Oamenii încă nu s-au dezghețat. Muzica a reînceput, unchiul Gheorghe a ridicat un toast La mulți ani, Maria! dar aerul părea că stă pe loc, ca într-un vis din care nu te poți trezi.
În timpul serii, am simțit privirile invitaților, vorbele mușcate între dinți, șoapte despre soneria Ancuței, care ce să vezi la numărul meu era un lătrat amenințător de câine. O înțepătură de frig m-a pătruns. A doua zi, am cerut explicații, dar Vlad, parcă visând cu ochii deschiși, a râs: Mamă, nu e mare lucru…
De atunci, firele dintre casele noastre s-au subțiat ca pâlpâirile de lampă în serile de iarnă. Apartamentul mătușii Paraschiva a rămas cu cheia pe masă, nimic nu s-a decis. Aștept în liniște un iartă-ne sau măcar un cuvânt de la Vlad și Ancuța. Dacă în visul lor eu sunt doar un câine, poate așa e scris în stele. În Moldova, până și visele păstrează colți ascunși sub lumină de lună.
