Jurnal personal, 15 noiembrie
Un ghemotoc de pisicuță, amărâtă și abia observabilă, a apărut parcă de nicăieri lângă magazinul alimentar din satul nostru moldovenesc. Nu știu dacă s-a rătăcit singură ori a fost lăsată acolo intenționat, însă inima mi s-a strâns când am văzut-o. Micuța era speriată, cu blănița udă de ploaie și tremura serios de frigul care se lăsase peste sat. Cu toate că scâncea mereu, mieunatul ei nu a înmuiat deloc trecătorii boticul îi era plin de coji și răni, ochișorii abia se zăreau, iar pe gât și pe urechi îi căzuse aproape toată blana.
Nimeni nu știa cum a ajuns acolo, dar imaginea era tristă și mă apăsa pe suflet. Fetele de la magazin, niște femei de toată isprava, o lăsau din când în când înăuntru la căldură și i-au pus chiar picături contra paraziților, dar aproape nu s-a simțit vreo îmbunătățire. Sărmana venea zi de zi la ușă, parcă după program, și nu înceta să caute o mângâiere sau o vorbă bună.
Vremea se răcea pe zi ce trecea, iar biata de ea deja tremura zdravăn la minus 5°C la minus 15 sau minus 20 nu ar fi avut niciun rost să mai sperăm. Una dintre vânzătoare, bună la suflet, și-a adus aminte că vara trecută am mai luat o pisică abandonată din același loc și ne-a căutat iar, întrebând dacă nu putem ajuta și de data asta.
Când am ajuns, pisicuța ne-a dat imediat de înțeles că e ultima ei șansă să nu moară pe stradă. Se rotea pe lângă picioarele noastre și cutia de transport, stând în două lăbuțe și dând din codiță, de parcă ne spunea luați-mă cu voi, vă rog cu tot sufletul!
Am văzut chiar din pozele făcute pe drum că suferă de râie. Din fericire, nu era o formă foarte gravă și se putea trata fără dificultăți. Am folosit picături pe ceafă de tip Stronghold ori Inspector, iar rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate.
Ajunsă la căldură, la adăpostul temporar al unei case din sat, pisicuța a început să torcă încontinuu și să se alinte fără oprire. Primele două zile aproape numai a mâncat și a dormit, probabil era obosită de atâta foame și frică.
Numele i s-a potrivit din prima clipă am ales să o strigăm Țușcă. Chiar semăna cu un cartof mic și caraghios, cu blănița neregulată, dar extrem de simpatică și iubitoare. După numai două tratamente cu picături, sub ochii noștri deja se transformase ochișorii i s-au făcut mari și lucioși, și părea deja o pisicuță drăguță și jucăușă.
Pe urechi și pe lăbuțe blănița n-a crescut încă total, dar e doar o chestiune de timp. Țușca este deja programată pentru sterilizare și se transformă, încet-încet, într-o pisicuță sănătoasă, îngrijită și cu o a doua șansă la o familie care să o iubească.
Câteodată mă gândesc că cele mai frumoase bucurii vin de la cele mai mici și aparent neînsemnate suflete. Azi, Țușca ne-a învățat din nou ce înseamnă să nu renunți, oricât de greu ți-ar fi.
