Andrei Munteanu stătea la fereastră, uitându-se la anunțul din telefon. Literele i se încețoșau în fața ochilor – ochelarii se pierduseră iarăși pe undeva. Dar textul era simplu:
„Dau pisică de suflet. Roșcată, castrată, obișnuită cu litiera.”
Nu. Nu o dădea. O vindea. Cel puțin așa era mai sigur că va ajunge la o familie cu dare de mână.
– Mati, – strigă el încet. – Vino-ncoa, roșcato.
Pisica apăru ca prin farmec – un motorăș dolofan pe labe moi. Sări în poală, se ghemui. Caldă, vie.
Andrei o mângâie după ureche. Mati închise ochii de plăcere, iar el simți cum i se strânge inima. Șase luni trecuseră de când era singur.
– Ce facem noi doi, hă? – șopti bătrânul. – Medicamentele se termină, și pensia la fel.
Mâța torcea, neștiutoare. Iar Andrei deschise calculatorul. Mâncare – o mie pe lună. Nisip – încă cinci sute. De veterinar mai bine nici să nu se gândească.
Pastilele de tensiune costau două mii. În fiecare lună.
– Vezi, Mati, nu vreau să mă despart de tine, doar că nu mai reușesc.
Scrise în anunț: „Pisică de suflet. Trei mii de lei.” Șterse. Scrise din nou: „Vând pisică. Cinci mii de lei.”
Telefonul sună imediat. Voce de femeie:
– Bună ziua, sun pentru pisică. Pot să vin s-o văd?
– Puteți, – răspunse Andrei răgușit. – Veniți.
După o oră, se bătu la ușă. În prag stătea o femeie de vreo cincizeci de ani, cu ochi triști.
– Rodica, – se prezentă ea. – Și unde e pisicuța?
Mati, cum era de așteptat, ieși imediat din bucătărie, dar nu spre musafiră – ci spre stăpân. Se freca de picioare, torcea, se uita cu ochi îndrăgostiți.
– Iat-o, roșcata mea, – zise Andrei, încercând să pară nepăsător. – Pisică bună. Blândă.
Rodica se așeză pe vine, întinse mâna. Mati mirosi, dar nu se duse la ea. Se întoarse la Andrei.
– Și de ce o vindeți? – întrebă femeia încet.
– Așa, împrejurări, – bâigui bătrânul, privind în altă parte.
Atunci Rodica observă: mâinile pensionarului tremurau. Iar pisica nu se depărta de el niciun pas.
Rodica privi încet prin casă. Totul era curat, ordonat, dar gol cumva. Pe pervaz – un ficus uscat. Pe masă – o cutiuță cu pastile, aproape goală. Și încă una, aproape goală.
– Casă frumoasă, – spuse ea. – De mult locuiți aici?
– Patruzeci de ani, – răspunse Andrei, mângâind-o pe Mati. – Cu nevastă-mea am luat-o…
Nu mai spuse nimic. Nu trebuia.
Rodica dădu din cap. Nici ea nu pierduse cu mult timp în urmă o cățea – o maidaneză care trăise cincisprezece ani. Golul din casă era așa de mare, de parcă pereții erau gata să se prăbușească.
– Și pisica nu e bolnavă? – întrebă ea.
– Nu, e sănătoasă. Doar că eu, – bătrânul se poticni. – Nu mai fac față. Vârsta, înțelegeți.
Mati deodată mieună prelung și se frecă de piciorul stăpânului. Ca și cum ar fi înțeles despre ce era vorba.
– Și ce mâncare îi dați? – continuă Rodica întrebările.
Andrei arătă spre bucătărie. Acolo erau două castroane – unul cu apă, altul cu mâncare uscată. Ieftină, de la magazinul de la colț. Nu cea mai proastă, dar nici bună.
– E pretențioasă la mâncare?
– Nu, ce-i dai, aia mănâncă. E o fată bună. Foarte deșteaptă. Când era Lenuța bolnavă, se culca lângă ea în pat, o încălzea. Ca și cum ar fi priceput. – vocea bătrânului tremura.
Rodica se ghemui în fața pisicii. Mati se uită la ea, dar tot lângă Andrei se ținea.
– Spuneți-mi drept, – întrebă ea încet, – de ce exact cinci mii?
Bătrânul se pierdu:
– Păi, e o pisică bună. Cu sânge.
– Mati e maidaneză, – îl corectă Rodica blând. – Frumoasă, dar maidaneză. Și o iubiți. Atunci de ce o vindeți?
Andrei se întoarse cu fața la fereastră. Tăcu mult. Mati torcea în poala lui, iar el o mângâia cu mâini tremurânde.
– Medicamentele s-au scumpit. Și mâncarea. S-a îmbolnăvit acum o lună, am dus-o la veterinar. Cinci mii am dat. Ultimii bani.
– Și o fată? Un fecior? Rude?
– Fata e în Germania. Își crește trei copii, nu-i arde de bătrân. Nici nu cer nimic.
Ofătă.
– Ne descurcam cu Lenuța cumva. Singur – nu se poate.
Rodica asculta și simțea cum inima i se strânge. Iată-l, acest bătrân mândru, care vindea singura ființă vie rămasă în casă. Iar pisica nu înțelegea, se lipea de el, avea încredere.
– Și dacă nu cumpăr? – întrebă ea.
– Altcineva cumpără. – Vocea era fermă, dar mâinile tot tremurau. – Anunțul e pus, sunt telefoane.
– Și nu vă pare rău?
Andrei ridică brusc capul:
– Și credeți că mi-e ușor?! Credeți că de bine fac?
Se opri, își mușcă buzele. Mati se sperie de mișcarea bruscă, sări din poală, dar nu se duse departe – se așeză lângă el.
Și atunci Rodica înțelese: nu putea să cumpere pur și simplu pisica și să plece. Nu putea să-i despartă.
Dar trebuia să găsească ceva.
Rodica tăcu. Mult.
– Andrei, – zise ea, – și dacă nu cumpăr pisica?
Bătrânul tresări:
– Cum nu cumpărați?! Atunci de ce ați venit?
– Am venit să văd. Am văzut. Și am înțeles – nu cumpăr pisica.
Andrei păli. Mâinile începură să-i tremure și mai tare.
– Dumneavoastră ați sunat! Ați spus că vreți o pisică!
– Vreau. – Rodica se ridică din scaun și se duse la fereastră. – Dar nu pe asta.
– Și ce nu e bine la ea?!
Ea se întoarse. Și bătrânul văzu lacrimi în ochii ei.
– Cu pisica e totul bine. Dar cu stăpânul nu e bine.
– Nu înțeleg.
– Înțelegeți, Andrei. – Vocea îi tremura. – Nu demult mi-a murit cățeaua. Bătrână, bolnavă. A trăit cu mine cincisprezece ani. Și știți ce a fost cel mai greu înainte să plece? Nu boala. Nu durerea. Ci că se uita la mine și parcă-și cerea iertare. Pentru că îmi face griji.
Andrei înghiți. Mati se apropie de el, se frecă de picior.
– Și acum mă uit la dumneavoastră cu Mati – și văd același lucru. Ea se lipește de dumneavoastră, iar dumneavoastră vă rușinați că n-o puteți hrăni. Credeți că faceți bine dând-o în mâini bune.
– Și nu e bine?! – izbucni bătrânul. – E mai bine să flămânzească cu mine?!
– Și cine a spus că trebuie să flămânzească?
Se lăsă tăcerea. Mati mieună – încet, prelung.
– Vă propun altceva, – continuă Rodica. – Eu voi aduce mâncare. În fiecare săptămână. Și bani pentru veterinar – dacă e nevoie.
– Ce?! – Andrei se uită la ea ca la o nebună. – De ce ați face asta?
– Ca să ajut pisica. Dar fără să vă despart. – Ea zâmbi printre lacrimi. – Putem spune că e o închiriere de fericire.
– Închiriere?!
– Da. Plătesc ca să vin și să mângâi Mati. Și totodată am un motiv să vizitez un om singur. Să bem un ceai. Să vorbim.
Bătrânul tăcu. Ochii larg deschiși, buzele tremurânde.
– E cumva umilitor, – izbuti să spună.
– De ce umilitor? – se miră Rodica sincer. – E un contract. Un contract cinstit. Eu primesc o pisică pentru companie – dumneavoastră primiți ajutor cu mâncarea. Reciproc avantajos.
– Nu! Nu sunt cerșetor! Nu sunt milog! – Andrei se ridică brusc.
– Și cine a spus asta?
– Dumneavoastră! Propuneți bani unui străin bătrân!
Rodica clătină din cap:
– Propun un contract. Să plătesc pentru a petrece timp cu pisica. Și cu un om deștept și interesant, care a crescut-o.
– Nu! – Vocea i se sparse. – Nu mă compătimiți!
Și atunci tăcu. Se așeză înapoi în fotoliu. Își lăsă capul.
Mati sări în poala lui.
– Știți care e cel mai rău, Andrei? – întrebă Rodica încet. – Nu sărăcia. Nici bătrânețea. Ci mândria. Care te împiedică să accepți ajutor.
– Nu e mândrie, – șopti el. – E rușine.
– Rușine pentru ce?
– Că n-am reușit. Că nevasta a murit, iar eu am rămas. Că n-am strâns bani. Că fata e departe. Că nici o pisică n-o pot hrăni.
Lacrimile i se prelinseră pe obrajii brăzdați.
– Și acum ați venit dumneavoastră. Și-mi oferiți ajutor. Iar eu, ca ultimul…
– Prost? – îl ajută Rodica blând.
– Da. Prost.
Ea se apropie, se ghemui lângă fotoliu:
– Andrei. Eu am o casă goală. O cățea pierdută. O slujbă la care nu vreau să merg. Și nimeni lângă mine căruia să-i spun cum mi-a fost ziua. Dumneavoastră aveți Mati. Și o inimă bună.
– De unde știți de inima bună?
– Un om rău nu poate iubi așa o pisică.
Mati torcea mai tare, ca și cum ar fi fost de acord.
– Așa că ce spuneți? Ne înțelegem?
Andrei tăcu mult. Mângâie blana roșcată. Gândi.
Bătrânul oftă. Adânc, din adânc.
– Atunci, poate încercăm?
Au trecut două luni.
Andrei ședea la fereastră cu Mati în poală și privea curtea. Curând avea să vină Rodica – marțea aducea întotdeauna mâncare și câte ceva bun.
– Auzi, roșcato? – spuse el încet pisicii. – Parcă-s pași cunoscuți.
Mati ridică nasul, ciuli urechile. Da, sigur – era ea.
Bătaie la ușă.
– Andrei?! Sunt eu!
– Intră, intră! – Bătrânul se ridică, își netezi cămașa. În două luni parcă înviase, chiar obrajii i se îmbujoraseră.
Rodica intră cu pungi mari, zâmbind:
– Bună, frumosule! – către Mati.
Pisica începu imediat să toarcă și să se frece de picioarele ei.
– Și dumneavoastră, bună, Andrei. Ce faceți? Cum e sănătatea?
– Bine, normale. Ieri am fost la doctor – tensiunea e în regulă. Pastilele dumneavoastră mă ajută.
– O, mâine e sâmbătă, poate mergem în parc? Plimbăm Mati în lesă?
Andrei se rușină:
– Da’ ce, în parc. Oamenii se uită – bătrân cu pisică în lesă.
– Lasă-i să se uite! – râse Rodica. – O să le fie ciudă ce frumos aveți. Așa-i, Mati?
Pisica mieună – aprobator.
Beau ceai în bucătărie. Andrei povestea despre vecini, despre noutățile din curte. Rodica asculta, dădea din cap, râdea. În două luni se legase între ei o apropiere aparte – nu de sânge, dar foarte caldă.
– Știți, – spuse ea, terminând ceaiul, – fiica dumneavoastră a sunat săptămâna asta?
– A sunat. A întrebat cum mă simt. I-am spus de dumneavoastră.
– Și ce-a zis?
– S-a mirat, – recunoscu bătrânul. – Zice: „Tată, mă bucur că ai o prietenă.” Prietenă, – zâmbi. – Sună ciudat la vârsta mea, nu?
– De ce ciudat? Prietenia n-are vârstă.
Mati sări deodată de pe pervaz și se duse la castronul cu mâncare. Cu mâncare de calitate, care nu mai era o problemă.
– Și eu voiam s-o vând, – spuse Andrei încet.
– Bine că n-ați vândut-o.
– Da… Atunci credeam că e sfârșitul lumii. De fapt, a fost începutul unei vieți noi.
Rodica dădu din cap:
– Uneori, cele mai groaznice momente aduc cele mai luminoase schimbări.
Tăcură, privind cum Mati sfărâmă mâncarea cu poftă. Acum avea totul – hrană, alint, atenția a doi oameni care o iubeau.
