Un pas spre o viață nouă

Un pas spre o viață nouă

Joiara stăteam lângă geamul micuței mele garsoniere din Chișinău, urmărind asfaltul ud pe care pluteau umbrelele colorate ale trecătorilor roșii aprinse, galbene ca lămâia, albastre închise de parcă orașul era acoperit cu un patchwork mozaicat. Ploua deja de trei zile, acea ploaie monotona, mohorâtă, care parcă accentua și mai mult tot ce-mi vuia în suflet. Ceaiul cu bergamotă din ceașca din palmă aproape că-și pierduse aroma, lăsând doar un gust ușor amărui. Privirea-mi trecea peste cutiile nerăscolite: din una ieșea mâneca hanoracului preferat cu sigla universității, din alta se vedeau cotoarele cărților pe care le purtasem cu mine peste tot.

Chiar sunt aici? m-am întrebat, ascultând zumzetul orașului dincolo de geam: forfota mașinilor, claxoanele răzlețe de taxi, clinchetul tramvaielor. Acum doar o lună alergam prin Iași, întârziam la cursuri, înjuram scările rulante stricate din gară, beam cafea cu colegii la o cafenea unde barista-mi știa comanda pe de rost: un espresso lung și un croissant cu ciocolată. Acum însă… Republica Moldova, stagiu la o firmă IT mare, limba română în alte nuanțe, străzi necunoscute, vitrine care-mi păreau toate străine.

Am oftat și m-am desprins de la fereastră, lăsând amprenta palmei pe geam. Pe masă zăcea carnetul cu schițe de proiect, marginile pline de săgeți și notițe, alături de harta orașului pe care marcam cele mai apropiate cafenele, magazine și stații de troleibuz. Da, viața mea se schimbase radical…

***************************

Ești sigur că ai chibzuit totul? mama, Lenuța, aproape șoptea, cu voce tremurândă, privind cum îmi aranjez lucrurile în valiza mare. În cameră domnea un haos blând: cutii pe jos, unele pe jumătate desfăcute, altele răsturnate; pe masă teancuri de hârtii, cursuri, scrisori, iar pe pervaz stăteau poze înrămate din copilăria mea: eu pe bicicletă cu genunchii juliți, la balul de absolvire, la mare cu o înghețată topită în mână.

Mamă, am analizat totul, am răspuns eu încercând să fiu cât mai sigur, deși nodul din stomac nu dădea semne să se dezlege. Am semnat deja contractul, biletele sunt cumpărate. Nu mai există cale de întoarcere.

Dar de ce tocmai acum? a continuat ea, cu ochii ușor roșii. Poate mai aștepți un an…

Mamă, e o șansă unică, am cuprins-o cu brațul pe după umeri, simțind cum tremură. Un astfel de stagiu o să-mi deschidă uși imense. Tu mereu ai vrut să reușesc, să fii mândră de mine, nu?

În acea clipă a apărut Sorina, sora mea mai mare. S-a sprijinit de toc ușii, cu brațele încrucișate pe piept, chip luminat de o îmbinare ciudată de neliniște și mândrie. Mereu a fost stâlpul meu cea care mă împingea de la spate la examene, care mă consola după certuri și-mi dădea mereu cele mai cumpătate sfaturi.

S-o lași să plece, a spus ea hotărât. E viața ei, alegerea ei. Nu o putem ține de mână la nesfârșit. A crescut destul.

Mulțumesc, i-am zâmbit cu recunoștință și i-am șoptit: Tu numai știi adevărul.

Adevărul era că nu plecam doar pentru stagiu. Cu jumătate de an în urmă, aflasem că Lucian, băiatul de care eram îndrăgostit încă din liceu, urma să se căsătorească cu colega sa, Alina.

Îmi amintesc ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Intrasem într-o cofetărie lângă universitate să beau o cafea înainte de curs, și i-am văzut la o masă de la fereastră. Lucian îi ținea mâna Alinei, îi șoptea ceva la ureche, iar ea râdea, acoperindu-și gura cu palma. Inelul de aur de pe degetul ei era evident… Am încremenit, simțind cum inima-mi bubuie atât de tare încât mă miram că nu se aude până la tejghea. Un nod mi s-a pus în gât, abia mai puteam respira. Am ieșit grăbit, abia ținându-mi lacrimile, aproape doborând un chelner cu tava. Îmi tremurau mâinile când am deschis telefonul să-i scriu Sorinei: S-a terminat. El se-nsoară.

Seara, i-am trimis lui Lucian: Felicitări pentru logodnă! Sincer mă bucur pentru voi. El mi-a răspuns scurt: Mulțumesc! cu un emoticon cu inimioare. Parcă acel emoticon m-a lovit direct în inimă.

De atunci, am încercat cât am putut să-l evit. Era greu, având în vedere că eram colegi de universitate, ne intersectam pe coridoare, uneori lucram în aceleași grupe. De fiecare dată când ne întâlneau privirile, simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare: era bucurie? durere? disperare? Mă făceam că sunt ocupat, dar inima bătea în gol.

Mi-a trecut odată prin cap: Dacă ar dispărea Alina, poate Lucian m-ar vedea și pe mine altfel. Gândul m-a speriat, aproape mi s-a făcut rău. M-am așezat pe o bancă în parc, mi-am strâns capul în mâini și am șoptit: Cu mine ce se petrece? Asta nu-i normal…

Am apelat, firesc, anonim, la un psiholog. Am primit sfatul clar: să mă detașez, să rup legătura cu obiectul atașamentului. Cu alte cuvinte să plec cât mai departe și cât mai repede.

Iar în acel moment a apărut oferta de stagiu la o companie de IT din Chișinău. Am privit-o ca pe un semn de Sus și am acceptat-o fără ezitare.

********************************

Ziua plecării a venit mult prea repede. Au venit să mă conducă toți: părinții, Sorina, colegi, câțiva prieteni din liceu. Gara era în agitație oameni care-și luau rămas bun, alergau la trenuri, copii râdeau printre valize, și undeva departe răsuna muzica unui acordeon.

Printre oameni l-am zărit pe Lucian. Stătea la o parte, lângă Alina, vizibil stânjenit. Postura lui, de obicei încrezătoare, părea acum încovoiată, iar mâinile le ținea în buzunare, parcă neștiind ce să facă. Alina îi spunea ceva gesticulând, el doar dădea absent din cap, privind în altă parte.

Ei, Ioare, s-a apropiat Lucian și m-a îmbrățișat stângaci. Mirosul lui de parfum mi-a amintit pentru o clipă de trecut, și-am avut sentimentul că, poate, fac o greșeală. Succes acolo. Să nu dispari, să ne scrii.

Sigur, am zâmbit, încercând să nu par forțat. Eram tremurat pe dinăuntru, dar m-am abținut.

Alina a venit și ea mai aproape:

Joiara, chiar mă bucur că pleci! Va fi o experiență nebună. Promite-mi că-mi vei povesti tot, tare-mi place să aud de Moldova. Mereu am visat să ajung acolo…

Desigur, am răspuns. O să trimit poze și impresii.

Dar în sinea mea știam: Fără apeluri video. Fără prea multe mesaje. Așa va fi mai ușor. Așa o să pot lăsa totul în urmă.

Când s-a anunțat urcarea, i-am cuprins pe mama și Sorina, am strâns mâna prietenilor și am pornit spre peron. M-am întors pentru o clipă și l-am privit pe Lucian. Stătea cu mâinile în buzunare, uitându-se după mine. În ochii lui se citea ceva nedefinit regret? dor? sau doar o simplă politețe de rămas bun?

Oare are totuși vreun sentiment pentru mine? mi-a fulgerat în minte. Dar am alungat repede gândul, am ridicat capul și am pornit înainte.

E timpul, mi-am șoptit, făcând primul pas din noua mea viață.

În tren, am scos din rucsac caietul și am scris prima pagină de jurnal:

Ziua 1. Sunt pe drum. Mă doare sufletul, dar știu că am ales bine. E timpul să încep de la capăt. Aici nu există Lucian, nici amintiri, nici dor. Doar eu și oportunități noi. Voi reuși. Trebuie să reușesc.

Am închis caietul, m-am rezemat bine de scaun și am închis ochii. Mă așteptau orașe noi, oameni noi și, poate, o nouă iubire. Trecutul rămăsese undeva departe, în țara cu mama, Sorina, prietenii și Lucian. Dar știam, undeva în adânc, că acesta nu-i sfârșitul, ci începutul unui drum și mai mare.

******************************

Primele luni la Chișinău au fost grele pentru mine. Totul era altfel: alt ritm, fețe străine unele zâmbind larg, altele ușor reci. Am intrat complet în muncă stagiul era solicitant dar captivant. Zilele treceau pline, aproape fără răgaz să mă plâng, dar serile erau apăsătoare; liniștea mă strivea, pereții păreau mai aproape cu fiecare clipă.

Într-o seară, după un program lung, când afară începeau să pâlpâie felinarele pe trotuarele ude, am intrat într-o cafenea mică lângă sediu. Mireasma cafelei proaspăt râșnite și a scorțișoarei umplea aerul cald. Am ales să mă așez la fereastră și am comandat un latte cu sirop de ghimbir, doar-doar să regăsesc o aromă ce să-mi amintească de acasă.

La masa vecină un cuplu. El și ea râdeau împreună, schimbau vorbe dulci, luau pe rând câte o lingură de cheesecake. El îi șoptea ceva la ureche, ea chicotea, acoperindu-și buzele cu palma. Am privit cu o oarecare invidie deschisă păreau scoși dintr-o poveste.

Aveți un aer gânditor. Nu sunteți localnic, nu? s-a auzit o voce caldă. Chelnerița, o femeie robustă cu privire blândă, mi-a pus ceasca aburindă pe masă. Parfumul de espresso amestecat cu scorțișoară mi-a încălzit sufletul. Primele luni într-o țară nouă sunt grele pentru oricine. Și eu am venit cândva de la Soroca Mă simțeam invizibilă: îi vedeam pe toți, niciunul nu mă vedea pe mine.

Așa e, am zâmbit cu un nod în gât. Parcă toți se înțeleg din priviri, numai eu mă simt mereu undeva la margine

O să treacă, mi-a clinct ochiul chelnerița și și-a potrivit șorțul. Vineri avem aici un mic club străini, localnici, jucăm table, depănăm povești. Vreți să veniți? Sigur vă distrați!

Am ezitat doar o clipă, privind chipul bun al femeii, fumul cafelei și râsetele de la masa vecină. Înăuntru ceva s-a topit ca un ghiocel care simte pentru prima dată razele primăverii.

Cu plăcere! am zis. Și pentru prima dată de mult, am simțit o speranță caldă în suflet.

*****************************

Vineri am ajuns devreme. Emoțiile îmi făceau palmele reci, gura uscată. Masa lungă era ocupată deja: cineva răsfoia cutii de jocuri, altcineva turna ceai într-un samovar uriaș de ceramică. Aerul era plin de veselie, și pentru o clipă am rămas în prag, neștiind dacă pot păși.

Avem un nou amic! a strigat vesel un tânăr cu păr creț și zâmbet larg. S-a repezit la mine, mi-a întins mâna. Vlad, ea-i Iuliana, acolo-i Mihaela, Victor

Am încercat să țin minte numele, dar mi s-au amestecat toate. Am râs la glumele lui Vlad care imita vreun boier din romanul lui Creangă, am dezbătut strategiile de joc cu Victor, i-am spus Iulianei povești despre Iași, pe care n-a văzut niciodată și mă asalta cu întrebări despre Palatul Culturii și plăcinte cu brânză. Mihaela, originară din Cahul, povestea scene comice din viața ei. Victor, moldovean cu sânge de găgăuz, parodia accente de prin republică, făcând pe toți să râdă cu lacrimi.

Ușor-ușor, gândurile despre Lucian au început să mă părăsească. Înainte, mă trezeam noaptea și retrăiam vreo clipă din liceu cum alergam la ora de biologie, cum ne adăposteam de ploaie sub aceeași umbrelă, ba și cum ne certam despre muzică: el ținea la rock, eu la pop. Acum amintirile nu mai dureau erau ca niște poze vechi pe care le răsfoiești cu drag, fără să te doară.

**************************

Într-o seară, răsfoind poze vechi în telefon, m-am oprit la una cu Lucian. Eram la balul de absolvire, râdeam amândoi el făcea mutre la cameră, eu mă prefăceam că-l pocnesc, cu o mână ridicată în glumă. Soarele lumina fețele, iar pe fundal copiii aruncau baloane.

Ciudat, mi-am spus, de ce am suferit atât? El nu era decât Lucian. Prietenul meu. Poate cel mai bun, dar tot prieten.

Am deschis Messengerul și i-am scris:

Lucian, salut! Ce mai faci? Sper că nunta a fost frumoasă. Salutări Alinei încă o dată!

Răspunsul a venit imediat:

Ioare! Ce bine să te aud! Nunta a fost super, Alina arată pozele la toți. Tu? Povestește-mi tot despre muncă, oraș, oameni. Mi-e dor de discuțiile noastre!

Am zâmbit și-am început să tastez. Pentru prima oară, am putut vorbi cu el lejer, fără durere sau regret ascuns. Am povestit de stagiu, de noii prieteni, de cum am gustat pentru prima dată plăcinte cu vișine la o nuntă și m-am pătat pe cămașă râzând. Lucian răspundea instant cu glume și amintiri.

*************************

Încă o lună a trecut. Începeam să mă orientez în oraș știam deja de unde să iau pâine caldă, care parc din centru e mai bun de plimbat dimineața, unde să bei o cafea cu vedere spre porțile orașului vechi. Mi-am făcut câțiva apropiați cu care în weekend mergeam la film sau pe jos pe străduțe. La serviciu m-au apreciat: șeful m-a lăudat pentru inițiativă la ședință, colegii au aplaudat. Era ciudat, dar plăcut, să simt că fac parte din ceva viu.

Într-o zi, Vlad mi-a propus:

Ce spui de o escapadă la Vadul lui Vodă în weekend? Luăm grătar, mergem pe jos prin pădure, Iuliana vine sigur, și încă vreo doi prieteni. Luăm chitara, cântăm la foc. Hai?

Sună perfect! am răspuns, iar ochii îmi sclipeau deja de bucurie.

Când i-am povestit Sorinei pe video, m-a privit atent:

Ioare, te-ai schimbat. Ai altă privire. Ești fericit. E o bucurie sinceră, nu zâmbetul cu care ai plecat.

Știi, i-am spus eu privind oamenii plimbând câini și copii pe strada de jos, cred că am înțeles esențialul. Ce-am simțit pentru Lucian nu era iubire. Era doar teamă să nu-mi pierd cel mai bun prieten. Dar acum… nu l-am pierdut, doar am trecut pe altă cale. Și-i chiar mai bine.

A zâmbit, iar în ochii ei am citit mândrie:

Ţi-am spus mereu că ești puternic. Viața nu e un om, oricât l-ai iubi tu. Tu meriți să fii fericit, frate.

În weekend, am mers la lac. Vremea a fost superbă soare strălucitor, miros de pini, ciripit de păsări. Am străbătut cărările cu Vlad, ascultând poveștile lui, și-am realizat, pentru prima dată după mult timp, cât de liber mă simt. Vântul îmi flutura părul, pe buze aveam un zâmbet pe bune, nu din obligație.

Ești parte din noi, a zis Vlad când am ajuns pe malul apei, privind lacul care lucește ca oglinda. Mă bucur că ai venit la club. Fără tine era plictiseală. Și nu doar pentru că bați la table pe toți.

M-am înroșit și am simțit cum îmi crește inima:

Mulțumesc. Și eu vă simt ca pe familie.

Seara, când toți strângeau lucrurile, Mihaela m-a tras deoparte:

Ioare, te-ai schimbat mult. La început erai rezervat, mereu pe gânduri, uitai la noi de departe, mereu nesigur. Acum… ești tu: deschis, viu, plin de viață! Strălucești, Ioarică!

Am îmbrățișat-o, cu ochii umezi de data asta nu de durere, ci de recunoștință.

Mulțumesc, Mihaela, am spus aproape tăcut. Fără voi rămâneam blocat seară de seară în camera mea, privind ploaia și gândindu-mă la ce nu pot schimba.

Mihaela a surâs și mi-a strâns ușor mâna:

Prietenii sunt să te lumineze când uiți să trăiești. Să împărțim unul altuia puțin noroc și lumină.

**************************

Ajuns acasă seara, am deschis laptopul și am pornit video cu mama și Sorina. S-au aprins fețele lor mama în halatul ei cu maci, Sorina în hanoracul ei roșu.

Hai, povestește! m-a întâmpinat Sorina. Cum a fost la lac?

Minunat, am zâmbit și m-am așezat comod. Am fript cârnăciori, am cântat la chitară, am mers pe malul lacului. Vlad mi-a arătat un loc cu pietre vechi, zice că erau așezări dacice acolo. Mihaela era să cadă în apă încercând să pozeze o rață.

Mama asculta cu zâmbet cald, dar ochii îi erau umezi:

Ioarică, eşti fericit? Chiar ești fericit?

Pentru o clipă am făcut liniște, ascultându-mă. Am rememorat râsetele, mirosul de pin, sentimentul de eliberare. Cum Vlad m-a invitat la fotbal pe mal, și-am alergat fără griji, ca-n copilărie.

Da, mamă, am spus, și vocea mi se frânse de sinceritate. Sunt fericit. Cu adevărat. Și, știi ce? Nu mai mi-e frică de viitor. Și-aș vrea să-mi construiesc viața aici, la Chișinău. Poate rămân și după stagiu.

Sorina a ridicat mâinile:

Bravo! Știam eu! Ești cel mai tare!

Mama și-a șters colțul ochiului:

Băiatule, să fii sănătos și fericit. Asta-i tot ce vreau.

********************

A doua zi, i-am scris, de data asta pe lung, lui Lucian. I-am spus cât de greu mi-a fost, cum am confundat iubirea cu vechea legătură de prietenie, cum frica de sentimente mi-a încurcat pașii. I-am povestit de prieteni noi, de cum am lăsat trecutul în urmă și m-am deschis altor oportunități. Am încheiat cu:

Mulțumesc că mi-ai fost prieten atâta timp. Acum pot să apreciez asta cu adevărat. Nu te mai văd altfel decât ai fost vreodată un prieten adevărat, glumeț și loial. Și-s bucuros că putem vorbi din nou deschis.

El mi-a răspuns prompt:

Ioare, mă bucur că ai scris. Nu știam cât de greu ți-a fost. Dar ai dreptate prietenia noastră valorează mai mult decât orice alt sentiment. S-o păstrăm, chiar dacă suntem departe! Promit să te sun des! Și dacă ajungi vreodată iar la Iași, eu și Alina te primim cu drag să-ți arătăm toată Moldova!

M-am așezat înapoi pe scaun cu sufletul ușor. Nici urmă de tristețe, doar liniște și recunoștință. Prin geam răzbătea soarele vesel de toamnă, iar pe masă, lângă mine, răsările o carte poștală de la Mihaela cu Bine ai venit în gașcă! și un iepuraș desenat.

Asta-i noua mea viață, mi-am spus. Și-i minunată.

***

Astăzi, la capătul rândurilor, înțeleg limpede: cea mai bună cură pentru atașamentele ce-ți macină sufletul e să pornești pe un drum nou, cu inima deschisă. Prietenii adevărați nu se pierd niciodată. Viața nu trebuie să se învârtă în jurul unei persoane sau al unui vis vechi. Meriți fericirea ta, și ea apare când te lași purtat de curaj, sinceritate și recunoștință. Și eu voi păstra acest adevăr, orice-ar fi.