Un pas spre o viață nouă
Viorica stătea la fereastra garsonierei ei închiriate din Cluj-Napoca și privea asfaltul ud, peste care alunecau umbrelele colorate ale trecătorilor roșii-aprins, galben-lămâie, albastre-închis ca o cuvertură de petice ce plutea pe străzi. Ploua de trei zile neîntrerupt, o ploaie mohorâtă, monotonă, care îi accentua parcă golul din suflet. Ținea în mână cana cu ceai răcit, mirosul de bergamotă aproape dispăruse, lăsând doar o urmă amăruie pe buze. Privirea îi luneca fără voie peste cutiile încă nedesfăcute: dintr-una ieșea gluga hanoracului preferat de la universitate, din alta se zăreau cotoarele cărților pe care le purta mereu cu ea.
“Oare chiar sunt aici?” se întreba Viorica, ascultând murmurul orașului de dincolo de geam: zgomotul mașinilor pe Eroilor, claxoanele rare, clinchetul depărtat al tramvaielor de pe Memorandumului. Cu nici o lună înainte, alerga pe coridoarele Universității din București, întârzia la cursuri, bombănea scările rulante stricate de la metrou, bea cafea cu colegele în cafeneaua mică unde barista îi știa comanda pe de rost o cafea la ibric și un corn cu nucă. Acum Cluj, un stagiu de practică la o firmă IT de renume, altă limbă, alte obiceiuri, străzi care îi păreau străine, vitrine scrise cu termeni ciudați.
Oftă și se depărtă de la fereastră, lăsând o urmă pe geam. Pe masă zăcea un carnet cu schițe de proiecte paginile pline de săgeți, schițe și notițe mărunte lângă el, harta orașului, cu cafenelele notate, magazinele alimentare și stația de autobuz. Da, viața ei se schimbase pe de-a-ntregul…
***************************
Ești sigură că ai analizat totul? murmură cu un nod în glas Margareta, uitându-se cum fiica ei cea mică, Viorica, își împachetează lucrurile într-o valiză mare. În cameră era haos: pe jos, cutii pe jumătate pline, unele răsturnate, pe birou grămezi de hârtii, foi de curs, scrisori, iar pe pervaz, fotografii din copilăria Vioricăi pe bicicletă cu genunchii juliți, la banchet, la mare cu înghețata în mână.
Mamă, m-am gândit bine la toate, răspunse Viorica, așezând cu grijă un pulover. Își controla vocea, dar înăuntru simțea un ghem strâns de emoții. Am semnat deja contractul, biletele de tren și de autocar sunt cumpărate. Nu este cale de-ntors.
Dar de ce tocmai acum? nu se lăsa mama, glasul îi tremura. Nu poți să aștepți un an?
E o șansă unică, mamă, Viorica o cuprinse pe după umeri, simțindu-i tremurul. Un astfel de stagiu e deschizător de drumuri. Tu mereu ai vrut să fiu cineva, să ai cu ce te mândri, nu-i așa?
În prag apăru Otilia, sora cea mare. Se rezemă de tocul ușii, cu mâinile încrucișate, cu un amestec de grijă și mândrie pe chip. Otilia îi fusese mereu stâlp, cea care o încuraja la examene, o ridica după certuri cu prietenii, îi dădea sfaturi.
Las-o să plece, spuse Otilia ferm. E viața ei, alegerea ei. Nu o putem ține mereu de mână. E deja mare.
Mulțumesc, zâmbi Viorica recunoscătoare, și îi șopti: Numai tu știi adevărul.
Adevărul era că Viorica nu pleca doar pentru practică. Cu jumătate de an înainte, aflase întâmplător că Ilie, băiatul de care era îndrăgostită din liceu, urma să se căsătorească cu colega lui, Anica.
Viorica își amintea ziua ca și cum ar fi fost ieri. Intrase într-o cafenea de lângă facultate să bea o cafea înainte de seminar și îi văzuse acolo, ei doi la o masă la fereastră. Ilie îi ținea mâna Anicăi și îi șoptea ceva la ureche, ea râdea și-și acoperea gura cu palma. Iar inelul auriu de pe degetul Anicăi strălucea atât de clar… Viorica rămăsese nemișcată, cu inima bubuind până să-i audă toți, un nod îi bloca gâtul. A ieșit grăbită, aproape dând peste un chelner, abia stăpânindu-și lacrimile. Degetele îi tremurau când îi scrise Otiliei: S-a terminat. Se însoară.
Seara, îi scrisese și lui Ilie: Felicitări pentru logodnă! Mă bucur mult pentru voi. El răspunsese sec: Mulțumesc! și îi trimisese un emoticon cu inimioare. Ca o săgeată în mijlocul inimii.
De atunci, Viorica încercase să îl evite. Nu era ușor învățau în același loc, se întâlneau pe coridoare, uneori ajungeau întâmplător la același seminar. De câte ori se intersectau privirile, se simțea răscolită: bucurie? dor? durere? Se întorcea, prefăcându-se ocupată, dar inima îi bătea nebunește.
La un moment dat, gândise: Dacă n-ar fi Anica, poate Ilie s-ar uita altfel la mine…. Asta a speriat-o atât de tare încât a simțit amețeală. S-a așezat pe o bancă din parc, și-a pus capul în mâini și a șoptit printre lacrimi: Ce-mi fac singură? Nu-i normal…
A ajuns până la a consulta un psiholog, anonim, unde primise sfatul clar: să rupă orice legătură și să plece cât mai departe, cât mai repede.
Și atunci a apărut șansa stagiului la Cluj. A luat asta drept semn și a acceptat din prima.
*******************
Ziua despărțirii a venit mai repede decât credea. Au venit să o conducă toți părinți, Otilia, câțiva colegi, prieteni din liceu. În gară era agitație, oameni care se luau în brațe, copii care alergau printre bagaje, iar în difuzoare se anunța mereu câte un nou tren.
În mulțime, ochii Vioricăi l-au găsit pe Ilie. Era retras, lângă Anica, neliniștit, cu mâinile în buzunar. Anica părea că îi explică ceva, dar el doar dădea din cap absent, privind în gol.
Ei, Viorico, a venit Ilie spre ea și a îmbrățișat-o stingher. Jacheta lui mirosea familiar, și pentru o clipă Viorica s-a simțit în cumpănă. Succes acolo. Scrie-ne, sună, să nu dispari!
Promit, i-a zâmbit Viorica, mascând tremurul din suflet.
Anica a ajuns și ea lângă ei:
Viorica, mă bucur tare mult pentru tine! O să fie o experiență fantastică. Promite-mi că ne trimiți poze și povestești cum e, mor de curiozitate!
Bineînțeles, a răspuns Viorica. Mă voi strădui.
Dar în sinea ei știa: Nu mai vreau mesaje dese, nici video. Așa e mai bine. Trebuie să-mi dau voie să-l las în urmă.
Când s-a anunțat urcarea în tren, Viorica și-a luat rămas bun de la toți, le-a îmbrățișat pe mama și pe Otilia și a pornit spre peron. S-a întors o clipă: Ilie o privea din depărtare, fiind greu de citit regrete? dor? politețe?
Oare mai simte ceva pentru mine? se strecură în minte. Dar și-a alungat gândul, s-a întors și a pășit înainte.
E timpul, și-a șoptit și a pornit spre noul început.
În tren, Viorica și-a scos carnetul și a scris prima notiță în jurnal:
Ziua 1. Sunt pe drum. Mă doare inima, dar știu că asta era necesar. E momentul să o iau de la zero. Aici nu e Ilie, nici amintiri, nici durere. Doar eu și alte zări. Voi reuși. Trebuie.
A închis jurnalul, s-a lăsat pe spate și a închis ochii. În față o așteptau orașe noi, oameni noi și, poate, o nouă iubire. Trecutul rămăsese departe, în țara unde i-a lăsat pe mamă, pe Otilia, prietenii și pe Ilie. Și undeva înăuntru, pentru prima oară, simțea că nu e un sfârșit, ci un început.
******************************
Primele luni în Cluj nu au fost simple. Totul părea diferit: ritmul, fețele, gesturile, chiar și modul în care oamenii zâmbeau sau ocoleau privirea. S-a aruncat cu capul în muncă stagiul era solicitant, dar fascinant. Zilele treceau pline și n-avea timp să plângă după trecut. Doar seara, în garsoniera mică, liniștea o apăsa, pereții păreau să-i devină străini.
Într-o seară lungă și ploioasă, s-a oprit la o cafenea liniștită, aproape de birou. Aerul era plin de miros de cafea și scorțișoară, lumina galbenă crea un colț de confort. A ales o masă la fereastră și a comandat o cafea cu lapte și sirop de ghimbir în speranța să recupereze parfumul casei.
Alături, doi tineri râdeau și-și împărțeau o felie de cheesecake. Băiatul îi spunea ceva la ureche, fata râdea cu palma la gură și totul părea dintr-un film frumos și senin.
Păreți pierdută în gânduri. Nu sunteți de-aici, nu-i așa? răsună o voce blândă. O chelneriță de vreo 40 de ani, cu ochi calzi și riduri la colțuri, îi așeză cafeaua pe masă. Amestecul de mirosuri a răcorit-o un pic. Greu-i la început. Și eu am ajuns aici din Satu Mare și mă simțeam invizibilă, parcă treceam pe lângă oameni, iar ei nu mă vedeau…
Aveți dreptate, zâmbi Viorica, simțind cum i se strânge gâtul. Îi văd pe toți legați unii de alții, iar eu… încă nu m-am prins de firul lor.
Se leagă, cu timpul, a încurajat-o femeia. Vinerea, organizăm seri de jocuri cu lume din toate părțile. Vrei să vii? E vesel, promit!
Viorica a ezitat o clipă, privind la aburii cafelei, zâmbetul cald al femeii și zâmbetele de la masa vecină. Înăuntru, un mugur mic s-a ridicat timid.
Mi-ar plăcea, mulțumesc! și-atunci, pentru prima oară, simți o speranță mică, vie.
*****************************
Vinerea următoare, Viorica a ajuns devreme la cafenea. Emoțiile îi tremurau în mâini și gâtul îi era uscat. La masa mare erau deja câțiva: un tip înalt cu păr carlionțat deschidea cutii cu jocuri, altul turna ceai dintr-un ceainic de porțelan, râsete și voie bună peste tot.
Hei, bine-ai venit! a sărit carlionțatul, întinzând mâna. Eu sunt Andrei, ea e Nicoleta, acolo-s Tudor și Ioana…
I-a reținut greu pe toți, la început. I-a plăcut felul în care Andrei glumea imitând accentul ardelenesc, cum Tudor argumenta la strategii, cum Ioana punea întrebări despre București, Arcul de Triumf și despre plăcintele cu brânză. Nicoleta, născută la Cahul, povestea prostii din copilărie, iar Andrei imita pronunții din Moldova și făcea pe toți să râdă în hohote.
Cu timpul, obsesiile legate de Ilie au început să palească. Nu mai era chinul din sălile de școală sau umbra de sub umbrela comună. Acum, amintirile erau ca pozele vechi de pe raft: poți să le privești fără să doară.
***********************
Seară într-o zi, răsfoind pozele din telefon, Viorica s-a oprit la una cu Ilie de la balul de absolvire: râdeau, Ilie făcea o grimasă, ea făcea pe supărata, soarele le încălzea chipurile, iar fundalul era plin de baloane și colegi veseli.
Ce strană, s-a gândit, privindu-i, de ce am suferit atâta? Era doar… Ilie. Prietenul meu bun. Cel mai bun, poate, dar nu mai mult.
A deschis repede chatul și a tastat:
Ilie, salut! Ce mai faci? Sper că nunta a fost de vis. Transmite-i și Anicăi urări din partea mea.
Răspunsul a venit aproape imediat:
Vio! Ce surpriză faină! Nunta super, Anica le arată pozele tuturor. La tine cum e? Spune-mi tot cu serviciul, orașul, oamenii. Mi-e dor de discuțiile noastre!
Viorica a zâmbit, începu să-i scrie pe nerăsuflate despre practică, colegi, cum a vărsat aproape tot siropul de arțar pe masă crezând că-i sos și despre serile de jocuri. Ilie lăsă răspunsuri haioase, glume, amintiri.
*************************
A mai trecut o lună. Viorica stăpânea deja harta orașului: știa care brutărie are pâinea cea mai proaspătă, în care parc să te plimbi dimineața și ce local să alegi dacă vrei priveliște la Someș. Avea câțiva prieteni care-i umpleau weekendurile cu filme la cinema sau plimbări pe Cetățuie. La serviciu, era apreciată șefa a lăudat-o la ședință, colegii au aplaudat, ea s-a simțit, pentru prima dată, parte din ceva important.
Într-o zi, Andrei a propus:
Viorico, ce-ar fi să mergem toți la lac la Tarnița în weekend? Făcem grătar, punem de-o plimbare prin pădure, poate cântă cineva la chitară. Zici da?
Da, abia aștept! i-au strălucit ochii.
Îi povesti planul Otiliei pe video. Sora a zâmbit larg:
Vio, te-ai schimbat. Ai altă lumină-n ochi. Ești tu, cea adevărată.
Știi, zise Viorica privind pe geam la oameni cu căței și copii mici am înțeles în sfârșit ceva. Ce-am simțit pentru Ilie era doar teama de a pierde un prieten drag, nu iubire. Acum mă bucur că suntem doar prieteni. E mult mai bine așa.
Otilia a zâmbit cu mândrie:
Mereu am spus că ești puternică. Meriți fericirea ta.
În excursie, vremea a ținut cu ei cer albastru, pădure verde, sunet de păsări peste lacul încins de soare. Viorica mergea pe mal cu Andrei, îi asculta poveștile, și simțea că, pentru prima dată, e liberă cu adevărat. Vântul îi ciufulea părul, pe buze licărea un zâmbet cald și neprefăcut.
De când ai venit, ne-ai adus energie bună, spuse Andrei, când au ajuns pe stânca de deasupra apei. N-ar fi fost la fel fără tine. Și nu doar pentru că bați pe toți la cărți.
Viorica s-a înroșit, simțind un val plăcut în obraji.
Mulțumesc. Și voi ați devenit ca o familie pentru mine.
Seara, când plecau spre casă, Nicoleta a venit la ea:
Știi că te-ai schimbat mult? La început erai retrasă, timidă. Acum râzi cu noi, glumești, ești vie! Ți-e bine, Viorico.
Viorica a îmbrățișat-o, cu ochii umezi de recunoștință:
Mulțumesc. Voi m-ați ajutat să ies din carapace. Fără voi, aș fi tot la fereastră, cu dorul meu vechi.
Nicoleta i-a strâns mâna cu putere:
Prietenii sunt pentru lumină și pentru a trage unul pe altul afară din umbre.
**************************
Ajunsă acasă, Viorica a deschis laptopul, a pornit video cu mama și Otilia. Pe ecran, chipurile lor mama în halatul cu magnolii, Otilia în hanorac cu studenții preferați.
Hai, povestește! a întrebat grăbită Otilia. Cum a fost?
Minunat! s-a lăsat Viorica pe spate. Am făcut grătar, am cântat, am mers prin pădure. Andrei mi-a arătat un loc liniștit, iar Nicoleta aproape a căzut în apă încercând să prindă o rață în poză!
Mama asculta cu un zâmbet, dar privirea ei era plină de grijă:
Fata mea, ești fericită? Cu adevărat fericită?
Viorica a rămas o clipă pe gânduri. Și-a amintit râsetele, mirosul de fum, sentimentul de libertate când Andrei a invitat-o să joace fotbal pe mal.
Da, mamă, a răspuns, glasul vibrând. Sunt fericită. Sincer. Și să știi, acum vreau să-mi croiesc viitorul aici. Poate rămân după stagiu.
Bravo! a țipat Otilia. Am știut eu!
Mama își șterse o lacrimă:
Să fii fericită, atât contează.
********************
A doua zi, Viorica i-a trimis un mesaj lung lui Ilie. I-a scris cât de greu i-a fost, cât a încurcat prietenia cu pasiunea, cât a fugit de propriile sentimente. I-a povestit despre noii prieteni, despre ieșirile la lac, despre cum a învățat să lase trecutul în urmă. I-a scris:
Îți mulțumesc că mi-ai fost prieten toți anii ăștia. Acum pot să apreciez cu adevărat asta. Nu te mai văd ca pe cineva ideal, doar ca pe cel mai bun prieten al meu. Și sunt bucuroasă că suntem iar în contact.
Ilie i-a răspuns imediat:
Vio, mulțumesc că mi-ai scris tot. Mă bucur să știu că ești fericită. Prietenia noastră contează cel mai mult. Să nu uităm asta! Dacă ajungi prin București, te așteptăm la noi și îți arătăm un oraș pe care n-ai să-l mai uiți niciodată!
Viorica s-a lăsat pe spătar, a oftat adânc, și-a privit fereastra unde soarele arde puternic, iar pe stradă copiii râd în poarta blocului peste care flutură un steag tricolor. Pe masă, o carte poștală de la Nicoleta: Bine ai venit în gașcă! și un desen cu un urs rotofei.
Aceasta e viața mea nouă, și-a spus Viorica. Și e atât de frumoasăÎn seara aceea, a închis laptopul, a stins veioza și a rămas puțin în întuneric, ascultând cum orașul pulsează dincolo de geam voci, pași, sunet de ploaie pe acoperiș. Pentru prima dată, nu mai simțea golul acela apăsător; îl înlocuise un fel de nerăbdare, o așteptare bună, ca înaintea unei zile de vară.
Viorica s-a apropiat de fereastră. Clujul îi surâdea cu luminile lui împrăștiate, cu dealurile ce se topeau lin în noapte. Și-a spus în gând, ca o promisiune: Fiecare despărțire ascunde o întâlnire. Fiecare sfârșit deschide un drum, chiar dacă la început pare doar o ușă trântită.
A doua zi, la serviciu, Andrei a așteptat-o în fața ușii, cu două cafele și cu același zâmbet larg:
Am bilete la teatru pentru diseară. Mergi cu mine?
Viorica l-a privit în ochi, fără teamă. A râs scurt, sigură pe ea, și l-a apucat de mână:
Merg!
Au traversat orașul împreună, vorbind despre planuri, visuri, bucurii mici. Străzile reci și străine de altădată deveneau, pas cu pas, ale lor.
Când luminile s-au stins în sală și aplauzele au umplut aerul, Viorica s-a trezit aplaudând și ea, cu toată inima, ca și cum ar fi aplaudat pentru viața ei nouă. Pentru curajul de a pleca. Pentru prietenii câștigați. Pentru iubirea ce bătea altfel la ușă.
A ieșit pe trepte, Andrei alături, vântul de primăvară îi juca în păr, și toate umbrelele colorate din oraș păreau astăzi să plutească doar pentru ea.
S-a gândit, ultima dată: Nu m-am pierdut venind aici. M-am regăsit.
Iar viitorul de data asta îi surâdea larg, luminat din interior.
