Un pas până la altar

Un pas până la altar

Sanda stătea nemișcată în fața oglinzii din camera sa și nu se mai sătura să se privească. Încet, se întorcea când într-o parte, când în alta, admirându-și reflecția, iar pe chip îi înflorea o zâmbet larg și cald, pe care nu-l putea stăvili. Rochia rochia aceea, de mireasă curgea fin peste trupul ei, iar fusta vaporoasă se legăna ușor la fiecare mișcare. Sanda ridica uneori puțin tivul, apoi îl lăsa să cadă, imaginându-și cum va păși spre altar.

În ușă apăru Lenuța, sora ei mai mare. Sprijinită de tocul ușii, cu brațele încrucișate pe piept, Lenuța o privea pe Sanda cu o urmă de amuzament.

Ești foarte frumoasă, adevărat, izbucni în cele din urmă. Dar totuși, îți mai trebuie o rochie. Nu ai să reziști o zi întreagă, o seară întreagă, în atâta volum! Gândește-te: masa, dansuri, oaspeți… și tu în “monstrul” ăsta în care abia te poți mișca.

Sanda se opri și privi mai atentă la propriul ei chip din oglindă. Cuvintele surorii au stârnit în ea o neliniște. De ce nu s-a gândit până acum la asta? Rochia era perfectă pentru ceremonie și pentru ședința foto tocmai așa și-o dorise: rafinată, festivă, cu adevărat de mireasă. Dar pentru dans, pentru un chef adevărat cu prietenii și rudele, poate că ar fi trebuit ceva mai firesc. O rochie albă scurtă, până la genunchi, lejeră, în care să se simtă liberă.

Chiar crezi? oftă Sanda, ridicând ușor fusta, evaluând volumul. Bine… Mă ajuți să aleg?

Normal că vin. Te cunosc, dacă te las singură, vei orbecăi ore în șir prin magazin, vei încerca toate rochiile și nu vei cumpăra nimic! Mă mir cum ai reușit să iei-o pe asta!

Sanda ridică din umeri cu stânjeneală:

Am făcut-o la comandă. Croitoreasa a lucrat după schițele mele. La salon n-aș fi rezistat, m-ar fi prins noaptea, atâtea modele, atâtea detalii… Mă lua amețeala!

Se trase de la oglindă și se așeză pe marginea patului, privind-o pe Lenuța cu speranță.

Mâine ai timp? Mergi cu mine la magazine? Dacă nu vii tu, mă pierd de tot.

Lenuța se apropie, netezi afectuos materialul alb ca neaua al rochiei și-i zâmbi cald.

Pentru tine îmi eliberez toată ziua. Nu te măriți tu în fiecare săptămână! Hai să găsim cea mai frumoasă rochie de dans!

*

Sanda stătea la masa din bucătărie, înconjurată de teancuri de invitații imaculate. Seara se lăsase de mult, iar pe geam se vedea doar întunericul dens de la marginea Chișinăului, iar în cameră ardea o lampă caldă, luminând zecile de carduri și plicuri. Sanda se aplecă atentă asupra unei invitații, scriind cu răbdare numele oaspeților, cu litere frumoase, caligrafice. Voia ca fiecare invitație să aibă o notă personală, așa că a refuzat varianta “la imprimantă” să scrie de mână îi părea mult mai sufletesc.

Mama și sora ei încercaseră inițial s-o ajute, dar Sanda fusese fermă: E nunta mea, măcar ceva să fac eu, singură!

Mai e un pic, murmură ea, întorcând cu grijă o invitație. Mâna o durea deja de la scris, degetele îi tremurau ușor după atâtea ore. Of, am uitat cum e să scrii cu stiloul atâtea ore…

Deodată, apăru Lenuța în ușă, tăcută, privindu-și sora din fotoliul de vizavi. Își încrucișă picioarele, zâmbind la concentrarea Sandrei acea surioară mică ce se pregătea să devină mireasă.

Vrei să te ajut totuși? propuse Lenuța blând, aplecându-se spre masă. Mai sunt multe de semnat. De ce nu vine Petru să dea și el o mână, că jumătate-s invitații din partea lui?

Sanda puse jos stiloul, relaxându-și degetele, sprijinindu-se de spătarul scaunului.

E doar la lucru, duce tot greul înainte de concediu, explică ea, mângâind un teanc de invitații gata scrise. Știi cum e: trebuie să lase toate în regulă ca să plece liniștit.

Zâmbi visătoare.

După nuntă, plecăm într-o vacanță scurtă, undeva departe, doar noi doi. Vreau să începem viața de familie departe de gălăgie.

Totuși, să semneze și el câteva invitații, măcar așa… mormăi Lenuța, străduindu-se să nu sune prea tăios.

În sufletul ei însă, Lenuța nu reușea să se liniștească cu privire la Petru. De la prima întâlnire, bărbatul păruse prea rezervat, prea distant. Iar Sanda, cu ochii ei sclipitori, vedea doar partea luminoasă.

Poate doar mi se pare, poate-s prea protectoare, se certa Lenuța în gând. Poate nu toți sunt exuberanți ca mine. Poate e pur și simplu liniștit din fire?

Dar neliniștea nu dispărea. De fiecare dată când îl privea pe Petru, același sentiment o lovea: nu părea pe deplin conștient de ce se întâmplă. Sau, poate, refuza să recunoască. Privirea lui devenea, din când în când, absentă, de parcă se lăsa purtat de val și accepta orice propunea Sanda.

Ironia era că Petru fusese primul care a deschis vorba despre căsătorie. Erau împreună abia de trei luni puțin, pentru un pas atât de mare. Și totuși, el a propus logodna, s-a avântat cu entuziasm în pregătiri.

Vreau să-ți rămână în suflet ziua asta, pentru totdeauna, îi spunea el Sandrei, răsfoind fotografii cu idei pentru sală. Vocea îi era caldă, zâmbetul senin. Uite ce frumos ar arăta, flori vii, culori pastel, totul gingaș…

El a ales restaurantul, el a insistat pe mulți invitați ca să nu supere rudele.

Vin ai mei din toate colțurile Moldovei, să fie toată familia de față, să nu fie supărare, îi explica el, revizuind lista invitaților. Nu se face ceva restrâns, câ doar o dată ne-nsurăm!

Sanda asculta fascinată, pictându-și deja în minte cum va fi ziua aceea. Nu observa inconsecvențele mărunte cum Petru tăcea pe nepusă masă, cum privirea îi aluneca departe când venea vorba de viitor.

Lenuța urmărea totul fără să știe cum să reacționeze. Pe de-o parte, viitorul ginere era implicat, făcea totul să iasă bine. Pe de altă parte, sub gesturi și cuvinte, se simțea ceva forțat, ca și cum Petru juca un rol, dar nu-și dorea să-l înțeleagă cu adevărat.

Poate doar emoțiile îl fac așa, încercă Lenuța să-și potolească mintea. Dar de ce nu-mi trece senzația că lipsește ceva?

O privi pe Sanda, care zâmbea, răsfoind mostrele pentru decorațiuni, și răsuflă adânc. Asta conta, să fie sora ei fericită. Restul… timpul avea să decidă.

*

Sanda se gândea cu mulțumire când vedea cum decurge pregătirea nunții. Petru chiar își asumase toate cheltuielile mari rezervase un restaurant de lux din inima Chișinăului, a negociat cu fotograful, pregătea luna de miere într-o țară însorită. Sarcina Sandrei era doar să-și aleagă rochia perfectă, coaforul, machiajul, și să mai bifeze câteva detalii. Povara i s-a luat de pe umeri, iar ea chiar aprecia implicarea logodnicului.

Într-o seară de vară, când surorile stăteau la masă cu un ceai bun, Lenuța, oricât s-ar fi abținut, n-a mai rezistat.

Nu e cam devreme, măi, surioară? a întrebat-o încet, răsucind lingurița în ceașcă. Vă cunoașteți de puțin timp, nici nu știi dacă vă potriviți în viața de zi cu zi. Nu v-ați gândit să vă mutați întâi împreună și apoi să faceți nunta? Poate după jumătate de an, nu acum…

Sanda nu s-a întristat deloc. Știa că Lenuța nu îi vorbește din răutate, ci din dragoste. Zâmbi, iar ochii i se însuflețiră cu scântei calde.

Stai liniștită, Lenuță, totul va fi minunat, răspunse ea, privind undeva departe, de parcă vedea deja viitorul ei fericit. Știu să gătesc, îi voi găti meniuri fel de fel. Mă relaxează curățenia, îmi place să strălucească totul. Știu, Petru va fi ocupat cu munca, dar mă descurc și singură! Cel mult, chem o femeie să mă ajute.

Sorbi o gură de ceai, apoi continuă cu și mai multă emoție:

Îl iubesc! Pentru prima dată un bărbat mă face să simt asta… Parcă am găsit, în sfârșit, ceea ce am căutat mereu și nu vreau să-mi scape acest noroc!

Lenuța o asculta cu atenție, ascunzând toate îndoielile. Vedea cum râde Sanda, cum îi sclipesc ochii când îl pomenește pe Petru. Poate așa arată adevărata dragoste, când toate obstacolele par fleacuri și viitorul e mereu luminos.

Chiar așa sigură ești pe el? întrebă Lenuța încetișor, căutând totuși o bază pentru optimism.

Fără nicio ezitare, răspunse ferm Sanda. Da, nu avem ani la activ, dar simt în suflet că el e acel om cu care vreau să rămân pe viață. Avem aceleași valori, suntem compatibili, vrem să creăm o familie puternică.

Lenuța oftă, dar zâmbi. Oricât de multe întrebări ar fi avut, știa că trebuie să o sprijine acum, mai mult ca niciodată.

Dacă ești sigură, apoi te susțin cu tot sufletul, îi strânse mâna peste masă. Important e să fii fericită.

Sanda îi mulțumi din priviri și strânse mâna surorii.

Îți mulțumesc, Lenuțo. Știu că-ți faci griji, dar chiar sunt fericită. Simt că acesta-i doar începutul a ceva cu adevărat minunat.

Trebuia recunoscut: Petru știa să curteze ca-n filme. Fiecare întâlnire avea o notă de poveste. Ba îi aducea un buchet fără motiv, ba o carte dragă din copilărie, ba o ciocolată ca pe vremuri. Pe la serviciu, colegele Sandrei se minunau: în fiecare dimineață, la ora fixă, curierul îi aducea cafeaua preferată cu sirop de migdale și frișcă spumoasă, pe pahar era scris Pentru cea mai frumoasă. Sanda zâmbea timid, fericită de fiecare gest.

Și, pe deasupra, Petru o aducea la birou și o lua personal, mereu punctual, îi deschidea ușa cu tandrețe. Colegele, privind pe geam, clătinau din cap:

Numai tu să ai așa bărbat, Sanda! Ne tot întrebăm pe unde l-ai găsit…

Sanda doar râdea, rușinată, parcă nici ei nu-i venea să creadă că i se întâmplă așa ceva.

Lenuța, urmărindu-i, se gândea adesea că poate e prea suspicioasă. Petru chiar se implică, e grijuliu, atent. Dar, undeva, adânc, ceva nu-i dădea pace o presimțire neclară, ca o umbră ce planează peste tot ce e frumos.

Într-o seară, la un ceai, Lenuța îi spuse, ezitant:

Sanda, știi, totul pare prea frumos ca să fie adevărat. Nu pot să explic, dar ceva nu se leagă…

Sanda își ridică mirată privirea:

Lenuță, ce zici? Petru e atât de atent, atât de bun cu mine… Nu aș putea să cer mai mult.

Lenuța tăcu, încercând să-și găsească cuvintele fără să o rănească.

Nu zic că nu e om bun. Dar… parcă totul e perfect la suprafață. Mă întreb doar dacă nu iese ceva la iveală când apar greutăți. Cum reacționează când nu merge totul bine?

Sanda rămase pe gânduri dar surâse apoi cu blândețe:

Mereu ai fost tu sceptică. Hai să nu căutăm necazul cu lumânarea. Sunt fericită și cred cu tărie în noi!

Lenuța oftă:

Vom vedea, Sanda… timpul va arăta, spuse încet.

Dar instinctul acela de soră, cel care nu o mințise niciodată, o apăsa tot mai tare. Și, din păcate, nu s-a înșelat. Ce urma să se-ntâmple, n-ar fi putut bănui nici în cele mai negre gânduri…

*

Într-o seară, Sanda a venit la Petru acasă, zâmbitoare, cu dosarul plin de notițe, dornică să discute ultimele detalii: așezarea invitaților, muzica, decorațiuni, tot. Își imagina că vor râde împreună, vor comanda o pizza și vor petrece o seară liniștită.

Dar, de la ușă, Sanda simți că ceva nu e în regulă. Petru o întâmpină cu mâinile în buzunar, lipsit de zâmbet, cu ochii duși într-o parte. Chipul lui era brusc dur, rece, privirea tăioasă.

Cum adică nu mai facem nunta? șopti Sanda, simțind cum îi fuge pământul de sub picioare, vocea aproape înmărmurită. Ce-ai pățit? Eu am greșit cu ceva? Petru, te rog, spune, nu tăcea…

El ridică încet ochii spre ea, goi de orice căldură. O grimasă batjocoritoare îi strâmbă buzele.

Ce-ai făcut? Ai fost doar femeie, răspunse el hâtru și rece, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. Voi, muierile, știți doar de bani vă pasă. Apare altul mai cu perspectivă ai și dispărut! Ce ură am pe voi…

Sanda statuită. Nu-i venea să creadă. Se forța să găsească logică în povestea lui, dar nu găsea. Îi dăduse vreodată motive? Fusese doar pentru el renunțase la prietene, la planuri, și-a schimbat și concediul pe la serviciu ca să atingă tot la timp.

Petru, nu pricep…, îngână ea, încleștând dosarul atât de tare că-i albiseră degetele. Despre ce vorbești? Nu am uitat de nimeni. Tu știi bine ce simt față de tine.

El făcu un gest indiferent și, uitându-se pe fereastră, ridică din umeri:

Știu? N-ai cum să mă convingi. Sunteți toate la fel. Nu văd cum te uiți la alții? Cum zâmbești când trec bărbați prin apropiere?

Un nod i se adună Sandrei în gât. Vroia să protesteze, să-i explice că nu-i adevărat, dar cuvintele nu mai veneau. Omul din fața ei nu era cel pe care îl iubise. Nu mai era cel care aducea cafea dimineața, flori, zâmbet. Era un străin dur, otrăvit de răni nespuse.

Dar niciodată… încercă ea, vocea pierzându-se.

Gata, nu te scuza, o tăie el, făcând un gest grăbit. S-a clarificat. Te-am crezut altfel, dar te-ai dovedit la fel ca restul.

Sanda rămase mută. Milioane de întrebări îi tropăiau prin minte, dar la niciuna nu găsea răspuns. Cum, după câteva minute, tot ce a construit s-a năruit? Cum omul care ieri îi șoptea vorbe de drag, acum o privea cu ură? Simțea cum în suflet i se naște o prăpastie, aceea ce apare când se sparg toate visele.

Sanda rămase în fața lui Petru, tremurând. Își dorea să-l implore, să-l facă să o audă, dar vocea îi era aproape stinsă:

Eu te iubesc, pe nimeni nu vreau altcineva, mai apucă să spună, mușcându-și buzele să-și stăpânească tremuratul. Crede-mă!

Petru încordă maxilarul, în ochii lui strafulgeră o durere veche, nerezolvată. Nu-i auzea cuvintele; își auzea doar propriile răni.

Am crezut o dată într-una și știi ce-am pățit? șuieră. Mi-am dat banii, timpul, sufletul… Și chiar în ziua nunții, mi-a spus că nu sunt destul de bun.

Altădată fusese tânăr, plin de speranță, crezând că a găsit marea dragoste, a plănuit nunta, inelul… Și, în fața a două sute de invitați la Orhei, fata s-a apropiat, i-a zâmbit și a zis: Iartă-mă. M-am răzgândit.

Știi cum doare să fii lăsat baltă înainte de altar? continuă el, privindu-i prin Sanda. Mulțumește că nu o fac de față cu toți. Du-te. M-ai săturat.

Cuvintele au lovit-o ca o palmă. Sanda aproape s-a clătinat, dar n-a căzut. Ar fi vrut să protesteze, dar nu și-a mai găsit nici cuvintele, nici puterea. A ieșit în tăcere.

Aerul rece de pe scară o trezi din amorțeală. Petru a rămas în locuința lui, în liniștea acută, cu capul între palme, ca să-și ascundă gândurile și durerea surdă ce-i rodea inima.

Chiar am nevoie de ajutorul unui psiholog… își spuse, cu un soi de ironie amară.

Adevărul era că o iubea pe Sanda. Adevărat. Era blândă, săritoare, râdea la glumele lui, îi făcea ciorba preferată. Dar, oricât de apropiată se făceau relația, tot vedea fața din trecut pe Ina, cu zâmbetul ștrengăresc, ochii albaștri, glasul șoptit.

La fiecare privire duioasă a Sandrei, la fiecare vis împărtășit, la fiecare dorință de copii și casă, îl învăluia un val panică. O vedea pe Sanda spunând aceleași cuvinte ca fosta: “Scuză-mă, dar am cunoscut altul. M-a cerut chiar azi, și nu pot rata șansa unei vieți asigurate. Tu nu mi-ai putea oferi așa ceva…”

Închis ochii, încercă să gonească imaginea, dar era prea prezentă, prea vie.

Răsuflă greu, scoase telefonul din buzunar. Privi lung la lista contactelor și, în cele din urmă, formă un număr.

Bună, sunt eu, rosti el, cătând cuvinte. Am nevoie de ajutor. Mă tem mă tem că se va repeta totul. Că din nou rămân singur, umilit, distrus. Nu mai vreau să trec prin asta.

La capătul liniei, o voce caldă:

Bine că ai sunat. O să găsim o soluție. Când poți veni?

Petru privi afară spre soarele ce apunea și răspunse încet:

Mâine chiar…

*

Un an mai târziu, Sanda stătea în sala de nunți plină de lumina verii, înconjurată de familie și prieteni. Purta acea rochie de mireasă la care visase delicată, cu mâneci de dantelă și fustă ușoară.

Muzica începu să cânte: blândă, caldă, ca o mângâiere. Sanda îi întinse mâna lui Petru și pășiră împreună spre mijlocul sălii. Petru zâmbi timid, o trase spre el și împreună începură dansul.

Ei, soțule, îi șopti Sanda, privindu-l în ochi, cum îi?

Ciudat, recunoscu Petru, strângând-o în brațe. Parcă totul e la fel, dar simți că-i altfel.

Pentru că acum trăim cu-adevărat, zâmbi Sanda. Fără frici, fără ce-ar fi dacă.

Își aminti ziua aceea, cu un an în urmă, când a plecat zdrobită din casa lui Petru, simțind că totul s-a sfărâmat. Dar, tocmai căzătura aceea i-a dat forța să lupte.

A doua zi a venit din nou la el, nu ca să se certe, nu să-l convingă, ci hotărâtă să vorbească deschis.

Nu plec până nu clarificăm, i-a spus, privindul drept în ochi. Pentru că știu că tu te temi. Te temi să nu repeți trecutul. Dar asta nu înseamnă să ne spulberăm viitorul. Hai să încercăm împreună!

Petru a tăcut mult, apoi a murmurat:

N-ai să înțelegi… Nu mai vreau să sufăr.

Și eu nu vreau să trăiești cu frică, i-a răspuns Sanda. Găsim o soluție. Împreună.

Așa au ajuns la psiholog. Încet, pas cu pas, Petru a început să-și povestească rănile, trădarea, rușinea care-l măcina de ani de zile.

Sanda a fost lângă el. Nu l-a judecat și nu l-a presat, doar l-a ascultat, l-a susținut, i-a amintit că nu e singur. Ea a învățat să-i înțeleagă temerile, el a învățat să-i ofere încredere.

Acum, la nuntă, se roteau sub privirile celor dragi, iar în ochii lui Petru nu mai era înghețul din alte vremuri. Era blândețe, încredere și recunoștință.

Știi, îi șopti el, strângând-o ușor de mână, ce bine că n-ai renunțat la noi!

Și eu, îi răspunse Sanda, lipindu-se de el, pentru că știu sigur acum: iubirea noastră învinge orice frică.

Muzica se stingea ușor, dar dansul lor continua liniștit, sigur, plin de acea fericire tăcută care vine abia atunci când ai găsit omul tău și împreună treceți peste orice…