Un pas până la altar
Sorina stătea nemișcată în fața oglinzii din camera ei, absorbită de propria reflecție. Se rotea încet dintr-o parte în alta, încercând să prindă fiecare detaliu al rochiei albe, zâmbetul i se lărgea fără să vrea. Rochia acea rochie de mireasă mult visată curgea grațios pe siluetă, iar fusta bogată se legăna ușor la orice mișcare. Sorina ridica pe rând colțul rochiei, visând cu ochii deschiși la drumul spre altar.
În prag a apărut Anișoara, sora mai mare. S-a rezemat de toc, cu brațele încrucișate, privindu-și sora cu un zâmbet complice pe față.
Arăți superb, domnișoaro, zise ea, abținându-se cu greu să nu râdă cu poftă. Dar să știi că-ți mai trebuie încă o rochiță. N-ai să reziști toată ziua și noaptea în ditamai faldurile astea. Gândește-te: petrecere, dansuri, rude cât vezi cu ochii… Și tu împachetată așa, că abia poți să respiri!
Sorina se opri, analizându-se lung în oglindă. Sora avea dreptate și nu pricepuse până atunci. Rochia era perfectă pentru oficierea slujbei, pentru fotografii… exact cum își dorise: elegantă, demnă de un asemenea eveniment. Dar la dansuri, printre râsete și voie bună cu prietenii și familia, s-ar potrivi mai bine ceva lejer, poate o rochiță albă scurtă, până la genunchi, ușoară, comodă, cu care să se poată mișca în voie.
Tu crezi? întrebă Sorina ridicând ușor marginea fustei, evaluând volumul. Bine, auzi, vii cu mine s-o alegem?
Desigur spuse Anișoara sigură pe ea. Te cunosc, știu că dacă mergi singură, răscolești tot Chișinăul și tot nu te decizi! Mă mir că de rochia asta n-ai stat să te răzgândești trei zile!
Sorina roși ușor.
Am comandat-o la croitoreasă, după schițele mele. Dacă intram în salon, cred că mă mutam acolo. Atâtea opțiuni… nici nu știi la ce să te uiți.
Se desprinse de oglindă și se așeză pe marginea patului, privind-o pe Anișoara cu speranță.
Mâine ești liberă? Mergem împreună la magazine? Singură sigur mă pierd…
Anișoara se apropie, netezi cu grijă faldurile rochiei și îi zâmbi blând:
Pentru tine, renunț la orice! Nu mărit în fiecare zi pe sora mea cea mică. Hai să găsim rochia ta de dans!
***
Sorina era la masa din bucătărie, înconjurată de teancuri de invitații albe ca zăpada. Seara cotropise demult orașul, pe fereastră licărea întunericul, iar lumina caldă a veiozei dansa peste rândurile de plicuri. Fată aplecată peste încă o invitație, scria cu migală numele invitaților dintr-un scris caligrafic. A refuzat aranjarea digitală voia ca fiecare invitație să poarte puțin suflet, cu o semnătură de mână.
Mama și sora încercaseră să ajute, dar Sorina a fost neînduplecată: E nunta mea, vreau să fac măcar ceva cu mâna mea.
Mai am puțin… șoptea fata, răsfoind încet încă o carte. Mâna îi obosise de la atâta scris; degetele îi tremurau ușor după ore în șir. Am uitat cum e să scrii atâta… Deja mă doare mâna.
Anișoara apăru în tocul ușii. O urmărea în tăcere, apoi a traversat încăperea și s-a așezat vizavi, în fotoliu.
Sigur nu vrei ajutor? întrebă duios Anișoara, aplecându-se. Vezi câte ți-au mai rămas? Și de ce nu te ajută Radu? Și el are invitați!
Sorina lăsă pixul și-și masă degetele.
Muncește enorm zilele astea, răspunse ea privind stiva de invitații făcute. Vrea să termine tot înainte de concediu. Știi cum e: pleci, trebuie să lași totul în regulă acasă.
Pauză. Un zâmbet visător i se furișă pe chip.
După nuntă fugim undeva. Doar noi doi și soare. Vreau să-mi încep viața de familie într-un loc liniștit, fără agitație.
Totuși, măcar să semneze și el câteva invitații… zise Anișoara, controlându-și tonul.
În sufletul ei, Anișoara nu putea accepta ușor atitudinea lui Radu față de nuntă. De la prima întâlnire părea mereu distanțat. Cu toate acestea, Sorina radia de fericire când îl privea și vedea numai ce era mai bun în el.
Sau poate doar mi se pare? se întrebă singură Anișoara. Poate mă enervez pentru nimic și pur și simplu e mai rezervat…
Totuși, neliniștea nu-i dădea pace. Ori de câte ori îl privea pe Radu, avea mereu impresia că nu pricepe pe deplin unde se află sau nu vrea să recunoască. De parcă era doar purtat de val, acceptând tot ce-și dorea Sorina.
Ironia era că Radu a venit cu ideea cununiei. Se știau de trei luni, unul din acele începuturi aproape hazardate pentru decizii atât de mari. Dar a cerut-o entuziast, a planificat evenimentul, a ales sala, a hotărât lista invitaților.
Vreau să-ți amintești ziua asta toată viața, îi spunea el Sorinei, așezând pe masă poze cu aranjamente pastelate, flori proaspete… Va fi ceva unic.
S-a ocupat în detaliu de restaurant, a insistat să invite toți verii și rudele de la țară. Toți vor veni din Bălți, Soroca chiar și Ungheni… Nu e frumos să ne limitezi e sărbătoarea noastră.
Sorina asculta cu inima plină, nu observa sincopele momentele când Radu devenea absent, când privirea lui se golea exact când se discuta viitorul.
Anișoara era martoră la toate acestea, și nu știa ce să creadă. Își făcea speranțe, dar simțea în comportamentul lui ceva artificial, ca și cum juca un rol de bărbat ideal, dar cu mintea tot la altceva.
O fi emoția sau panică de dinainte de nuntă? Căsătoria e pas greu, se gândea ea, dar de ce nu scap de senzația că e ceva nespus aici?
Privea la Sorina, entuziasmată de rochii și culori, și răsuflă amarnic. Acum important era doar ca sora ei să fie fericită. Restul… Timpul avea să descopere adevărul.
***
Sorina se minuna cât de lin merge organizarea. Radu chiar asumase toate costurile: a rezervat un restaurant elegant, a plătit fotografi, a plănuit luna de miere în Grecia. Sorinei îi mai rămânea doar să se preocupe de ea: să-și aleagă rochia, să se programeze la coafor și machiaj, să decidă mici detalii. Povara era mult redusă, și îi era recunoscătoare.
Seara, la o cană de ceai, Anișoara n-a mai rezistat:
Te grăbești, surioară? Vă cunoașteți abia… V-ați văzut la câteva întâlniri. Crezi că o să vă înțelegeți sub același acoperiș? Ce-ar fi să locuiți puțin împreună și abia apoi să vă luați cu acte?
Sorina nu s-a supărat. Știa că sora îi vrea binele și-i răspunse zâmbind și cu ochii strălucind de speranță:
Nu-ți face griji, Ani. O să fie bine! Gătesc bine, îmi place curățenia… Dacă el nu va avea timp, mă descurc singură. Dacă e cazul, angajez pe cineva. Ce contează? Eu îl iubesc! Și nu vreau să pierd ce-am găsit la el.
Sorina luă o gură de ceai și continuă, cu o emoție vizibilă:
Radu e primul care să-mi schimbe starea, care mă face să simt că trăiesc cu adevărat… Nu vreau să las să-mi scape șansa asta!
Anișoara o asculta atent, încercând să-și ascundă propriile griji. Vedea cum îi luminează fața când vorbea de Radu, cum îi arde privirea la gândul nunții. Poate așa arată dragostea adevărată când nimic nu contează, nici timpul, nici obstacolele.
Ești sigură pe el? riscă Anișoara.
Foarte sigură! răspunse ferm Sorina. Ne înțelegem, ne dorim același lucru să avem familie și dragoste adevărată.
Anișoara oftă și-i zâmbi cu adevărat. Oricât ar fi avut îndoieli, era momentul să-i fie alături surorii ei.
Dacă tu crezi, atunci mă bucur pentru tine, spuse și o luă de mână. Vreau doar să fii fericită.
Sorina îi strânse degetele cu recunoștință.
Mulțumesc, Ani. Știu că îți faci griji. Dar chiar sunt fericită. Și simt că abia acum începe ceva cu adevărat frumos.
Radu într-adevăr știa să cucerească: fiecare întâlnire era ca în filmele de dragoste, cu buchete de flori fără motiv, cărți dragi și ciocolate de suflet din copilărie. Fetele de la birou le impresiona cu cafeaua aceea perfectă, livrată la 9 fix, cu numele Sorinei scris cu ciocolată deasupra: Pentru cea mai frumoasă. Uneori o ducea la birou, o aștepta, îi deschidea ușa. Colegele chicoteau pe la geam:
Ce bărbat ai nimerit! Unde l-ai găsit?
Sorina râdea, rușinată și fericită. Parcă nu-i venea să creadă că toate astea sunt pentru ea.
Anișoara, văzând atâta grijă și atenție, tot nu reușea să scape de un disconfort nedefinit. Un presentiment, o bănuială… ceva părea prea frumos să fie adevărat.
Într-o seară, la ceai, s-a hotărât să-i spună:
Sorina, nu zic că nu te răsfață… Dar mie nu-mi dă pace un sentiment ciudat. Nu pot să-l definesc, doar simt că ceva nu se leagă.
Sorina ridică o sprânceană:
Anișoara, despre ce vorbești? E atent, mă ocrotește, mă pune pe primul loc…
Anișoara a tăcut o clipă.
N-am zis că e rău. Doar… prea e perfect. Florile, cadourile, cafeaua toate-s superbe! Dar te rog, încearcă să-l observi în situații mai puțin plăcute. Cum reacționează la stres, la probleme, la greutăți? Stai cu ochii deschiși. Duci tu fericire, dar nu pierde din vedere realitatea.
Sorina medită un pic, apoi zâmbi calm:
Mereu ai fost responsabila! Hai să nu căutăm probleme unde nu sunt. Eu sunt fericită. O să vezi, n-o să regret!
Anișoara dădu din cap:
Vom vedea…, spuse resemnată.
Dar instinctul ei se zbătea încă. Și, din păcate, nu s-a înșelat. Iar ceea ce urma avea să zguduie totul…
***
Într-o după-amiază, Sorina a ajuns la Radu cu sufletul plin de speranță. Ținea într-o mapă notițele pentru ultimele detalii: așezarea la mese, playlistul, decorul final. Visase să le pună la punct împreună, apoi să stea pe canapea cu pizza, râzând…
Dar din ușă simți că s-a schimbat ceva. Radu o întâmpina cu mâinile-n buzunare, uitându-se în altă parte, fără să-i zâmbească sau să o atingă. Pe chip i se citeau răceală și un soi de oboseală pe care nu o recunoștea.
Cum adică, nu vom avea nuntă? a șoptit Sorina, simțind cum îi fuge pământul de sub picioare. Aproape că nu-i ieșeau cuvintele. Ce s-a întâmplat, Radu? De ce ești atât de rece…? Cu ce-am greșit? Spune-mi, nu tăcea!
El a ridicat privirea spre ea, fără urmă de căldură; doar un dispreț amar.
Ce-ai făcut… Nimic special, doar că te-ai născut femeie. Și voi toate… doar la bani și perspective vă uitați. Dacă apare cineva mai bun, fugi, la revedere! Nici nu-ți imaginezi cu câtă scârbă…
Sorina a încremenit. Nu putea să creadă ce aude. Nu dăduse niciun semn că ar căuta alt bărbat. Dimpotrivă, centrase totul pe el în ultimele luni: renunțase la ieșiri, la vacanță, totul pentru ca nunta să iasă perfect.
Nu înțeleg, șopti ea, strângând mapa între palme. Ce vrei să spui? Eu nu m-am uitat la nimeni!
A oftat, aruncând o privire rece pe fereastră:
Așa crezi tu. Toate sunteți la fel… Zici că nu văd cum zâmbești când intră alt bărbat? Cum îl urmărești cu privirea?
Sorinei îi tremura glasul, iar un nod i se pusese în gât. Era un străin în fața ei nu mai era iubitul care îi aducea cafea dimineața și era atent chiar și la cele mai mici gesturi.
Dar niciodată… încercă ea, vocea i se stinse.
Lasă, nu te mai justifica. Totul e clar. Credeam că ești diferită. Mi-am pierdut vremea degeaba, zise el și făcu un pas înapoi.
Sorina rămase mută. În minte i se învârteau un milion de întrebări, dar niciun răspuns. Cum se prăbușise totul atât de repede? Unde dispăruse omul care-i făcea promisiuni acum câteva zile? Simțea cum golul dinăuntru crește, umplând-o de dezamăgire.
Cu buzele tremurânde și picioarele ca de vată, simți o nevoie nebună să țipe sau să se apere.
Eu te iubesc, nu am nevoie de nimeni altcineva! strigă aproape în șoaptă, strângând pumnii.
Radu o privi direct, în ochi:
Unei fete i-am dat și eu crezare odată… Și uite ce s-a întâmplat. Investisem tot, bani, suflet, tot… În ziua nunții, în fața la peste 150 de oameni, mi-a zâmbit și mi-a zis Iartă-mă, m-am răzgândit.
Știi cât doare? Tu măcar n-ai să pățești în public. Du-te. M-am săturat.
Cuvintele au lovit-o ca un pumn în stomac. Sorina se clătină, dar nu căzu. Nu găsi putere să mai spună nimic, ieși încet și trânti ușa, lăsându-l singur.
Radu se lăsă pe marginea canapelei, cu palmele pe față, încercând să se ascundă de amintiri și de propriile spaime.
Poate ar trebui să merg la un specialist, zâmbi amar.
Sorina îi plăcuse cu adevărat. Îi gătea preferatele, îi aducea liniște, știa să asculte. Dar cu cât se apropia evenimentul, cu atât vedea în ea chipul Nicoletei acea fostă care-l lăsase cu farmecul și privirea senină, dar l-a trădat chiar înainte de altar.
Când Sorina îi vorbea despre copii, vise sau familie, el vedea pe Nicoleta spunând: Iartă-mă, mi-a cerut altul mâna. Nu pot rata șansa să trăiesc bine. Tu nu-mi vei putea oferi asta!
Își strânse tâmplele, imaginea era prea vie.
Cu un oftat, se apucă de telefon. În întuneric, ecranul se aprinse. Căută un număr, apoi apăsă:
Alo, sunt eu. Am nevoie de ajutor. Mi-e frică. Mi-e teamă să nu se repete totul. Nu vreau să rămân singur și să-mi fie rușine. Trebuie să opresc asta.
De partea cealaltă, un glas calm și cald:
Bine că ai sunat. Hai să vedem ce e de făcut. Când poți veni la cabinet?
Radu privi la geamul cu flăcări de apus.
Oricând… chiar și mâine.
***
Un an mai târziu, Sorina era în mijlocul sălii scăldate de lumină, înconjurată de cei dragi. Rochia visată aceeași rochie, simplă, delicată, cu dantelă la mâneci îi punea în valoare zâmbetul.
A început valsul o melodie lină, duioasă. Sorina l-a apucat pe Radu de mână și împreună au pășit pe ring. El îi zâmbi, a tras-o lângă el și au plutit printre invitați.
Ei, soțule, cum e? îl tachină ea cu ochii sclipind.
Parcă altfel, sincer, zâmbi Radu. Totul e nou, dar simt liniște.
Pentru că acum e adevărat fără frică, fără dacă.
Își aminti clipa în care a plecat devastată din casa lui, o lume din vise dărâmată într-o clipă. Dar tocmai asta i-a dat curaj.
A doua zi s-a întors. Nu cu reproșuri, ci cu hotărârea de a vorbi onest.
Nu plec până nu lămurim. Știu că te temi, că încă doare trecutul, dar nu vreau să distrugem ce putem avea. Hai să încercăm să reparam împreună!
Radu a tăcut mult. În cele din urmă, a recunoscut că nu vrea să mai simtă groaza aceea. Și-au dat șansa unui nou început: la psiholog, pas cu pas, el a spus adevărul. Sorina a rămas alături, ascultând, ținându-l de mână.
Acum, în dansul lor de nuntă, în privirea lui nu mai era gheață, ci recunoștință și siguranță.
Știi, îi șopti el strângând-o mai tare, mă bucur că n-ai plecat atunci!
Și eu! Acum știu sigur că dragostea noastră e mai puternică decât orice frică.
Muzica se stingea încet, dar dansul lor continua calm, liniștit, plin de acea fericire pe care doar doi oameni ce s-au regăsit o pot simți cu adevărat.
