Paharul cu lapte
Nu e deloc ușor, nici pentru cei nevoiași, dar nici pentru cei care ajung să fie aproape de ei. Lucrul acesta l-am înțeles de mult, de când lucrez la asistență socială. E al optulea an de când bat drumurile dintr-un colț în altul al orașului Chișinău, ducând cumpărături bătrânilor sau celor izolați, ajutând la curățenie, ascultând necazurile fiecăruia. Toți mă cunosc pe stradă ca Vera Cernat și unii mă strigă chiar Vera Ciuma, pentru că nu am prea multă răbdare cu discutările răutăcioase sau curiozitatea nepoftită. Dacă cineva se lega de munca mea, mă uitam la el pe sub bretonul roșcat, cu ochii mei verzi, tăioși, de-l treceau toate căldurile. Ori poate chiar o lua la fugă, fără să se mai uite în urmă. Poate de aceea m-au numit așa.
Am văzut de toate în anii aștia. În fiecare dimineață, mă trezeam devreme, îmi puneam paltonul și mergeam la magazin să iau de-ale gurii pentru bătrânuții mei, le făceam curat, îi duceam la medici dacă trebuia. Cu fiecare știam să fiu om și să găsesc cuvântul potrivit. O singură dată am avut probleme la lucru, când un moș dintr-un bloc vechi din Telecentru m-a ispitit cu o ciocolată. Regulamentul ne interzice să primim cadouri, și nici eu nu m-am lăsat niciodată păgubașă, dar atunci, nu știu cum, am primit-o. Acasă nu am putut rupe ciocolata, simțeam că mă sufoc doar uitându-mă la ea, așa că am dat-o copilului vecinilor. Nu am mai primit nimic altă dată, deși moșul s-a supărat, a scris plângere la Direcție, plângându-se că asistentele sociale așteaptă bani în plic, nu ciocolată! Au vrut să mă dea afară, dar nu m-am opus: Dați-mă afară dacă trebuie, și eu sunt om și nu o cârpă de șters pe jos! Dar au sărit ceilalți beneficiari în apărarea mea, printre ei a fost și Anișoara Fedotescu. Imediat am simțit că mi-e ca o soră, adică sora ce n-am avut-o niciodată.
Anișoara a avut și ea un destin greu; a rămas orfană de mică, iar eu, deși sănătoasă, duc multă amărăciune în suflet, nu am nici copii, iar rănile pe care viața mi le-a făcut nu se văd, dar dor și mă apasă. Între mine și Anișoara ne-a legat și lipsa copiilor. Eu m-am resemnat, dar ea, deși bolnavă din copilărie, încă mai speră, încă visa că viața ei poate fi altfel. Mă împungea cu vorba când mă lăsam copleșită, mă certa, mă încuraja. De când merge la atelierul de la centrul de reabilitare, unde pregătește dansuri pentru vreo sărbătoare, îi merge tot mai bine și e mai optimistă. La început nu voia să meargă nicăieri, nici la dans, nici la expoziție, dar părintele Luca, care îi vizita mereu cuvios și blând, i-a spus că broderia e potrivită pentru ea. Nu avea ea mâini dibace, dar avea răbdare. Încet, încet, din mileuri a trecut la brodat rochii, și una dintre ele a ajuns la Expoziția de Meșteșuguri din Chișinău. A venit acasă cu locul întâi și cu o sumă frumoasă, vreo 2500 de lei moldovenești. Plângea la telefon, nu știa ce să facă cu banii.
Nu te necăji, Anișoară, îi vei da pentru alte rochii, să ai de lucru doi ani! am râs eu, apoi am devenit mai serioasă. Știam că visează, se ascunde de singurătate.
Anișoară nu mi-a răspuns, dar știam că o doare. În ultima vreme visa să fie măritată, mărturisea din când în când, suspina când vedea cupluri tineri.
După acel premiu, i-au propus de la centru să vină la dansuri, să pregătească un număr în duet. S-a speriat, a râs, a crezut că e o glumă proastă. Însă doamna Margareta Ion, directoarea studioului, a convins-o să încerce: Poate că vei avea noroc. De-acum ești laureată, hai să-ți deschizi talentul! I-au spus că va veni un microbuz să o ducă la repetiții, iar eu să o însoțesc, ca de obicei.
A doua zi, la ora fixată, a venit șoferul, morocănos, cu mustață și tunsoare militărească, ne-a luat fără prea multe vorbe, eu i-am aranjat Anișoarei părul să nu i se destrame cocul până la repetiție. În microbuz, un tânăr în cărucior, Alexei, cel cu care urma să danseze. I s-au aprins obrajii Anișoarei când i-a atins mâna pentru prima dată, și era cât pe ce să plângă de emoție.
La sală, repetițiile au fost grele, se simțea stingheră lângă coregrafa înaltă, zburlită, și lângă Alexei. Eu trăgeam cu ochiul din colț, parcă și pe mine mă dureau efortul și emoția. Nu i-a fost ușor, dar nu s-a lăsat. A început să meargă la repetiții ca la serviciu, de două ori pe săptămână, luni de zile. Ajunsese să nu mai poată trăi fără muzica aceea, fără rochia mov, fără Alexei.
După un timp, am observat că Anișoara e mereu cu gândul în altă parte. Într-o seară, acasă la ea, la o cană de ceai, am încercat să sparg tăcerea:
Ce-i cu fața asta tristă?
N-am nimic!, a zis ea, deși vedeam că e supărată.
Am schimbat vorba, apoi iar a început să filozofeze despre familie, despre bărbați:
Uite, am 40 de ani… mai pot spera la o familie?
Lasă-le încolo, și să vezi cum e! Șapte ani am fost măritată. Soțul s-a săturat și m-a lăsat, și ce? Nu-l condamn. Ce să mai spun? Părinții mei n-au apucat să-și vadă nepoții.
Eu aș fi încercat de o sută de ori, în locul tău!
M-a durut. Apoi a adăugat că astăzi nu mai contează dacă nu ai bărbat, poți avea copil singură, dar costă, măi, bani, și cine le are în ziua de azi?! Iar eu am râs trist.
A doua zi era repetiția generală pentru concert. Noaptea am stat până târziu, i-am făcut baie, i-am pregătit masa, ceaiul, dulciurile. Ea, roșie toată, m-a întrebat pe neașteptate:
Tu îți aduci aminte cum a fost, prima dată… cu un bărbat?
Am dat din umeri, nevrând să-i spun că sufăr și eu, că nu s-a lipit dragostea de mine niciodată, nici cu soțul, nici cu nimeni. De la divorț, doar întâmplătoarea prezență a unui bărbat, Nicolae, nimic serios, doar amintiri.
Anișoara a plâns în seara aceea, s-a gândit mult la Alexei, băiatul brunet, cu zâmbet cald, înalt și liniștit. De când dansau împreună, Anișoara se simțea alt om. La fiecare repetiție, îi era dor de el, îi tremura inima când îi simțea mâna, când coregrafa o lăuda. Am observat și eu cum îi sclipeau ochii.
În ziua concertului, am îmbrăcat-o în rochia mov, lungă, cu sclipici. Era frumoasă, strălucea toată, emoționată. La sală, Alexei venise îmbrăcat la costum, cu papion, și culmea! cu o femeie lângă el. Când s-au pregătit de dans, Alexei s-a apropriat de Anișoara, a sărutat-o pe obraz și a spus încet: Nu te teme, totul va fi bine!. Parcă toată lumea o privea.
La un moment dat, femeia cu el s-a apropiat de mine și a spus liniștită: Aveți emoții, dar fiți liniștită, veți reuși. Cine sunteți?, a întrebat Anișoara, de parcă simțea ce urmează.
Alexei a venit lângă ele: Anișoara, fă cunoștință, soția mea, Svetlana!
Tăcere grea. Pe mâna lui Alexei, verigheta, pe care nu o văzuse niciodată. Întreg universul Anișoarei s-a prăbușit pe loc. Inima i s-a strâns, și gândul i-a zburat departe. Când s-a trezit din leșin, era pe un scaun, înconjurată de toți doamna Margareta, coregrafa, eu, toți. Voiam să o iau acasă, dar directoarea insistă: Nu, să-i facem repede spălături, să intre în scenă, atâta muncă am depus! Am înțeles că nu se mai poate.
Acasă, după ce am ajutat-o să urce pe pat, m-a gonit. Du-te și nu mai veni niciodată, tu, Ciuma cea rea! În niciun caz nu m-am supărat Anișoara nu avea pe nimeni, doar pe mine. M-am necăjit, m-am revoltat. Mâine mă mut la grădiniță, măcar acolo nu mă alintă nimeni! O să văd eu!
Am ajuns acasă și nu am putut nici măcar să gătesc; am băut un ceai, am adormit pe canapea, sfârșită. Dar nici nu am apucat să visez, că a sunat telefonul: părintele Luca. Doamnă Vera, veniți urgent la Anișoara, trebuie dusă la spital! Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Ajunsă acolo, deja era poliția la ușă, salvarea, părintele. Anișoara făcuse o depresie cruntă, luase pastile fără să spună nimănui.
M-au întrebat anchetatorii ce-i cu ea, de ce ar vrea să facă așa ceva. Cum să vrea? Trăiește ca un înger. M-au audiat, mi-au cerut cheia de la apartament. Tot drumul până la secție m-am gândit doar la ea. La spital am vrut să o văd, măcar de la geam, dar nu m-au lăsat decât după câteva zile, când s-a mai calmat.
În sfârșit, într-o după-amiază rece de martie, o văd la geam, slabă, albă, dar zâmbind. A strâns un bilețel pe care scria mare: IARTĂ. Am dat din mână și, fără să știu, am izbucnit în plâns, mai mult de ușurare decât de necaz. Am simțit că primăvara a și venit prin curajul iertării, prin soarele care a topit și ultima urmă de iarnă, și, poate, și de răceală din sufletele noastre.
Cum mă întorceam acasă, calcând pe zăpada care se topea la soare, am simțit că totul se va așeza la locul lui. Și, fără să vreau, mi-am spus: Las să fie Anișoara așa cum e, încăpățânată și cu mintea în nori. Doar nu există om pe lume care să nu fi fost rănit de iubire. Dar și-a găsit locul. Și toate vor trece, ca iarna lungă din Moldova.Câteva luni mai târziu, am trecut iar pe la centrul de reabilitare, cu niște mere din grădina unui bătrân, să le dau celor ce lucrau acolo. Pe hol, vocea Anișoarei se auzea veselă, spunând bancuri grupului ei; parcă nu o recunoșteam era mai vioaie, mai sigură pe sine, de parcă toți norii se risipiseră. M-a văzut, și-a făcut semn cu mâna, ducându-și discret degetul la buze: Fii liniștită, e bine. O clipă, în ochii ei am văzut lumina speranței care n-a murit niciodată. Mi-am amintit dintr-odată de paharul cu lapte pe care îl lăsasem la ușa ei cu săptămâni în urmă, pe când nu voia să vadă pe nimeni îl găsisem gol, cu urme de buze și un bilețel ascuns sub fundul paharului: Știi, încă mi-e sete de viață.
Am zâmbit atunci, fără să mă vadă nimeni. Și-am știut un simplu pahar cu lapte, o melodie, o rochie brodată și răbdarea inimii pot aprinde iar pofta de a trăi, oricât de jos ai cădea. Atât cât e speranță, primăvară va fi mereu. Și, probabil, chiar și pentru sufletele frânte, cineva pregătește undeva un alt pahar cu lapte cald și o zi cu soare.
