Ninsoarea cade cu greutate din cer, învelește Parcul Central din Chișinău într-un mantou gros de alb. Copacii stau în liniște. Leagănele se legănă ușor sub vântul rece, dar nu e nimeni să se joace. Întregul parc pare gol și uitat. Prin fulgii care se aștern, apare un băiețel. Nu poate avea mai mult de șapte ani. Geaca lui e subțire și ruptă. Pantofii sunt udăți și găuriti. Totuși nu-l deranjează frigul. În brațe ține trei nouăbeți, înfășurați strâns în pături vechi și uzate.
Fața lui Mihai este roșie de vântul înghețat. I se fac dureri la brațe din cauza timpului îndelungat în care a purtat copilașii. Pașii îi sunt încet și grei, dar nu se oprește. Ține bebelușii aproape de piept, încercând să îi încălzească cu puțina căldură ce îi rămâne în corp. Bine ați venit la Răcoare cu Andrei, salutul de azi este pentru Anamaria, care ne urmărește din București. Mulțumim că faci parte din această comunitate minunată. Pentru a ne saluta, dă un like acestui video, abonează-te la canal și spune-ne din ce oraș ne urmărești în secțiunea de comentarii. Nouăbeții sunt foarte mici.
Fețele lor sunt palide, buzele devin albăstruie. Unul dintre ei scuipe un plâns slab și sărăcuț. Mihai se apleacă și șoptește: E în regulă. Sunt aici. Nu vă voi lăsa. Lumea din jur se mișcă repede.
Mașinile claxonează pe stradă. Oamenii aleargă spre casă. Nimeni nu-l vede. Nimeni nu observă copilul, nici cele trei vieți pe care le luptă să le salveze. Ninsoarea se îngroașă. Frigul se intensifică. Picioarele lui tremură la fiecare pas, dar el continuă să meargă. Este obosit. Foarte obosit. Totuși nu se oprește. Nu poate să se oprească. A făcut o promisiune.
Chiar dacă nu-i pasă nimeni, el îi va proteja. Dar corpul său mic este slăbit. Genunchii îi cedă. Și, încet, băiețelul cade în zăpadă, cu nouăbeții încă strâns în brațe. Închide ochii. Lumea se stinge într-un tăcere albă.
Și acolo, în parcul înghețat, sub ninsoarea ce cade, patru suflete mici așteaptă ca cineva să le observe. Mihai deschide încet ochii. Frigul îi mușcă pielea. Fulgi de nea se așază pe gene, dar nu-i dă drumul să-i șteargă. Tot ce poate gândi sunt cei trei bebeluși din brațe.
Se mișcă puțin și încearcă să se ridice din nou. Picioarele îi tremură puternic. Brațele, amorțite și obosite, luptă să țină nouăbeții cu și mai multă forță. Dar nu-i va lăsa. Se ridică cu toată forța rămasă. Un pas, apoi altul.
Simte că picioarele i se pot rupe sub el, dar continuă să meargă. Pământul e dur și înghețat. Dacă ar cădea, bebelușii s-ar putea răni. Nu poate permite asta. Refuză să lase corpurile lor mici să atingă solul rece. Vântul îi rupe haina subțire.
Fiecare pas devine mai greu decât cel anterior. Picioarele îi sunt îmbibate. Mâinile îi tremură. Inima îi bate cu durere în piept. Își pleacă capul și șoptește nouăbeților: Rezistați, vă rog, rezistați. Copilașii scot sunete slabe și fragile, dar încă sunt vii.
