Un om foarte bogat îi propune menajerei sale o partidă de șah, dorind să râdă de ea, promițându-i că îi va dărui o tablă de șah din aur dacă îl învinge.
Într-un salon uriaș cu tavan înalt și candelabre orbitoare, lumea o considera doar o menajeră. Tăcută, harnică, parcă era invizibilă. Nimeni nu-i cunoștea trecutul. Pentru oaspeții miliardarului, era un element de decor, la fel de impersonală ca tablourile vechi sau statuile de marmură ce străjuiau sala.
Într-o după-amiază adormită, pe când ștergea praful, s-a oprit țintă la masă, unde se fălea o tablă de șah din aur și argint. Piesele, fin lucrate, sclipeau delirant în lumina care se strecura prin ferestrele imense. Privirea i s-a scufundat în micile statui metalice, ca într-o mare de vise.
Miliardarul, coborând alene scara impunătoare, i-a surprins fascinația.
Un zâmbet a trecut ca o umbră peste buzele lui. O, îi sclipesc ochii după aur, a răsunat gândul lui, ca un clinchet rece.
Îți place tabla mea de șah? a întrebat cu glas presărat cu ironie.
Ea s-a întors, uimită:
Da, domnule.
El a dat nepăsător din umeri.
Știi măcar să joci șah?
Da, domnule.
Privirea lui a devenit mai vioaie, simțind un strop de amuzament. Perfect. Hai să jucăm. Dacă mă învingi, tabla e a ta.
A râs și s-a așezat, convins că urmează un spectacol lejer. Ea s-a așezat în fața lui, cu o liniște pe care părea că nici visul nu o poate tulbura.
Jocul a început. La început, el muta piesele cu siguranța unui general în palatul său, crezând că deține controlul. Totuși, fiecare atac era întâmpinat cu o răbdare liniștită, fiecare impuls tăiat scurt de răspunsuri precise, ca și cum piesele dansează singure spre un deznodământ ascuns.
Curând, lucrurile au început să capete altă formă. Oricât încerca, atacurile miliardarului se frângeau într-o logică greu de înțeles, ca într-un vis unde regulile se schimbă necontenit. Fata, cu nume vechi moldovenesc Domnița Viorica muta piesele cu o naturalețe de parcă citise pe ascuns toate poveștile de șah dintr-o carte ascunsă sub pat, cândva, în copilărie.
Șah și mat, domnule, a spus ea fără nicio urmă de triumf, ci cu voce caldă, răbdătoare.
El rămase înțepenit, privind piesele parcă se mișcau singure peste aurul scump.
Cum ai reușit? Cum ai reușit să mă învingi? a întrebat, răscolit între uimire și mândrie rănită.
Ea a răspuns sincer, cu ochii la tabla de șah sclipitoare:
Dumneavoastră credeați că mă minunez la aur. Dar eu urmăream poziția, nu poleiala.
Un fior mic a trecut prin spatele miliardarului, ca briza unei nopți fără stele.
Tatăl meu m-a învățat jocul de mică, pe vremea dulciurilor cu leu în buzunar. Mi-a spus că șahul premiază doar răbdarea și mintea, nu banii sau orgoliul, a continuat ea, cu calm.
Furia din obrajii afaceristului s-a risipit ca o ceață odată cu soarele.
Ați vrut să luați totul repede. Eu doar am așteptat să văd ființa cailor și a nebunilor în mișcare, a spus Domnița Viorica cu respect tăcut.
Privirea lui s-a adâncit. Nu o mai vedea ca pe o servitoare, ci ca pe o adversară demnă de legendă. Încet, a împins spre ea tabla aurită.
E a ta. Asta a fost cuvântul meu.
Ea a clătinat ușor din cap.
Nu vreau tabla de șah, domnule.
Atunci ce vrei?
O șansă, să fiu judecată după minte, nu după costumul de menajeră şi nu după aurul din camera dumneavoastră.
Atunci, miliardarul pe nume Cosmin a înțeles că primise o lecție mai valoroasă decât tot aurul din palat. Și undeva, dintr-un colț de vis, a răsunat un clinchet: nu aurul contează în jocul ăsta, ci taina mișcărilor gândite pe tăcute, sub lumină de Moldova.
