Un Eveniment Neașteptat la a 62-a Mea Aniversare
Când am împlinit 62 de ani, viața mea părea să curgă lent, ca un râu tulbure lipsit de valuri. Soțul meu trecuse în lumea celor drepți de mulți ani, iar copiii mei, prinși cu viețile și familia lor, mă vizitau rar, mereu grăbiți.
Locuiam singură într-o căsuță veche, la marginea Chișinăului. Spre seară, mă așezam la geam, ascultând ciripitul stins al mierlelor și privind cum soarele, ca o monedă de aur vechi, aluneca pe ulița pustie.
Existența mea era tăcută, dar sub liniștea aceea mocnea un dor nespus singurătatea.
Ziua aceea era chiar ziua mea de naștere.
Nimeni nu își amintise; nici un telefon, nici o urare de La mulți ani. Un impuls năstrușnic m-a împins să iau autobuzul de noapte spre centru, de una singură.
Fără planuri, doar dorința să ies din carapace, să gust puțină nebunie, să fac ceva curajos, căci timpul se scurgea.
Am pășit într-un bar mic, luminat cald de lămpi galbene, și m-am așezat într-un colț. Am comandat un pahar de vin roșu de Cricova.
Trecuse timpul de când nu mai băusem; vinul dulceag și aspru mi-a liniștit sufletul ca o șoaptă veche.
Priveam în juru-mi oamenii, când un bărbat s-a apropiat de masa mea.
Avea vreo patruzeci de ani, câteva fire albe rebele la tâmple, ochii adânci ca o ploaie de toamnă. Zâmbind, mi-a spus: Vă pot oferi un pahar?
Am chicotit, glumind: Nu-mi spuneți doamnă parcă nu-i despre mine.
Am vorbit firesc, de parcă ne întâlnisem de-o viață. Mi-a povestit că e fotograf, întors acasă după o vreme lungă.
Eu mi-am deșertat dorurile tainice: excursiile neîmplinite, tinerețea visată demult.
Poate vinul, poate privirea lui m-au făcut să simt o căldură rară un fior din tinerețile pierdute.
Noaptea aceea, prinsă sub vraja vinului, l-am lăsat să mă conducă la un hotel uitat de lume. Lângă el, n-am mai simțit teamă, doar siguranță, adăpost. Sub lumina moale, n-am schimbat prea multe cuvinte. La un moment dat, am adormit fără să pricep când.
Dimineața, raze blânde pătrundeau printre draperii, îmi mângâiau chipul.
Când m-am întors să-i spun Bună dimineața, am dat doar peste perna goală, încă caldă de urmele lui.
Pe noptieră, o plică albă, cu scris mărunt și fin tremura în mâinile mele.
Înăuntru, o fotografie cu mine dormind fața îmbăiată în lumina galbenă a nopții, copilărească, pașnică. Sub ea, câteva rânduri scrise de mână:
Ați dormit atât de liniștit. Noaptea trecută n-am făcut nimic doar v-am acoperit și v-am vegheat somnul. Bănuiesc că ziua a fost apăsătoare și am vrut să vă dăruiesc o noapte senină.
M-am oprit, simțind inima strânsă, ca și cum ar fi vrut să plângă.
Mai jos, cu litere mici și tale, încă alte rânduri:
Trebuie să vă mărturisesc ceva. Vă știam deja nu din seara ce a trecut, ci cu ani în urmă. Tata mi-a povestit, când eram copil, de femeia pe care a iubit-o și nu a uitat-o niciodată. Când v-am văzut în bar, v-am recunoscut imediat. Mama mea s-a stins acum doi ani, iar de atunci tata stă singur, ca o umbră tăcută. Dacă și dumneavoastră vă e dor dacă mai aveți un colț nelocuit în inimă pentru trecut căutați-l, vă rog. Și dumneavoastră, și el, meritați o fărâmă de fericire pe lumea asta.
Jos, semnătură și un număr de telefon notat cu grijă.
M-am cufundat în liniște, plutind printre gânduri vagi. Nu rușine simțeam, nici tulburare, ci o dulceață nouă, nemaiîntâlnită.
Privind iar fotografia, femeia de acolo părea împăcată. Nu era deloc singură; cineva veghea asupra ei.
După-amiază, am deschis un sertar cu chei ruginite și am găsit vechea mea agendă cu pagini colțuroase, încărcată de nume uitate.
Am format numărul de telefon unul pe care, odată, îl știam pe de rost.
În receptor, o voce stinsă, tremurată de emoție: Alo?
Am inspirat adânc; în colțul gurii mi-a jucat un zâmbet.
Sunt eu, am rostit încet. A trecut mult. Poate… poate e timpul să prindem încă o dată apusul acela de care am fugit.
Afara, lumina serii strălucea pe ulița tăcută.
Pentru întâia dată după ani, inima mea era ușoară ca și cum viața mi-ar fi strecurat pe neștiute o altă șansă, chiar atunci când nu mai speram la nimic.
