Un Eveniment Neprevăzut la Aniversarea Mea de 62 de Ani
Când am împlinit 62 de ani, viața părea liniștită, lipsită de evenimente ieșite din comun. Soțul meu plecase dintre noi de câțiva ani buni, iar copiii, acum preocupați cu propriile lor familii, abia mai găseau timp pentru mama lor.
Locuiam singură într-o căsuță modestă, la marginea Chișinăului, cu grădina mică și pomii mei bătrâni pe post de paznici. Seara mă așezam la fereastră, ascultam ciripitul stins al păsărilor și urmăream lumina apusului cum mângâie strada liniștită.
Era o existență pașnică, dar sub suprafața calmă mocnea mereu același lucru nerostit singurătatea.
Ziua în care s-au întâmplat toate acestea era chiar ziua mea de naștere.
Nimeni nu și-a adus aminte; niciun telefon, niciun simplu La mulți ani. Un impuls neașteptat m-a făcut să-mi adun curajul și să iau autobuzul de noapte spre centru.
Nu aveam un plan bine pus la punct, doar dorința de a simți că pot face ceva nebunesc, să am și eu o mică aventură cât încă mai pot.
Am intrat într-un local mic de pe strada Eminescu, luminat viu în galben cald. M-am așezat la o masă retrasă și am cerut un pahar de vin roșu de Purcari.
Nu mai băusem vin de ani buni; dulceața lui largă mi-a liniștit sufletul.
Privind forfota oamenilor care veneau și plecau, un bărbat s-a apropiat de masa mea.
Avea cam patruzeci și ceva de ani, cu șuvițe albite și ochii ageri. Zâmbind, m-a întrebat: Pot să vă invit la un pahar?
Am râs ușor: Nu-mi spuneți Doamnă, mă simt ca în casa părintească.
Discuția a curs de la sine, de parcă ne știam de o viață. Mi-a povestit că e fotograf, proaspăt întors dintr-o călătorie lungă la Iași și prin satele Moldovei.
I-am zis și eu de tinerețea mea, de câte vise am avut și nu le-am dus la capăt.
Poate era vinul, poate privirea lui sinceră dar între noi s-a născut o căldură pe care nu o mai simțisem demult.
Noaptea aceea, sub vraja vinului, m-a condus la un mic hotel de lângă Piața Centrală. Pentru prima oară după atâta timp, am simțit din nou siguranța a două brațe. În lumina difuză, am adormit fără să vreau, liniștită ca-n vremuri vechi.
Dimineața, soarele pătrundea printre perdelele subțiri, încălzindu-mi fața.
Când m-am trezit, am vrut să-i spun Bună dimineața dar lângă mine patul era gol. Pe pernă, urma capului său se stingea.
Pe noptieră am găsit un plic alb. Mâinile-mi tremurau ușor când l-am deschis.
Inauntru era o fotografie cu mine, dormind liniștită sub lumina caldă a veiozei. Dedesubt, câteva rânduri scrise cu grijă:
Ați dormit atât de liniștit. Noaptea trecută nu am făcut nimic doar am stat alături, v-am învelit și v-am privit somnul blând. Mi-am dat seama că ați avut o zi grea și am vrut să vă ofer o noapte liniștită.
Am stat mult cu ochii pe cuvintele acelea, cu inima strânsă de emoție. Apoi, câteva rânduri adăugate, cu un scris și mai mic, mi-au săpat sufletul:
Trebuie să vă mărturisesc ceva. Știam cine sunteți nu de aseară, ci dinainte. Ani la rând l-am auzit pe tatăl meu povestind despre femeia pe care a iubit-o și nu a uitat-o niciodată. Când v-am văzut în bar, v-am recunoscut imediat. Mama a murit acum doi ani, iar tata e doar o umbră singură. Dacă și dumneavoastră vă simțiți singură, dacă mai aveți loc în inimă pentru trecut întâlniți-vă cu el, vă rog. Amândoi meritați o rază de fericire cât încă mai e timp.
Jos, era trecut un nume românesc și un număr de telefon cu prefix de Moldova.
Am rămas pe loc, învăluită de gânduri, cu inima bătând nu de rușine, ci de o blândețe reconfortantă.
Când am privit iar fotografia, chipul meu nu părea singur ci părea iubit.
După-amiază, am deschis un sertar prăfuit și am găsit un carnețel vechi de adrese. De emoție aproape mi-am scăpat telefonul când am format numărul, acela pe care nu-l mai uitasem din tinerețe.
După câteva secunde, la celălalt capăt, o voce șovăielnică, dar dragă sufletului meu: Alo?
Am tras aer adânc în piept, cu un zâmbet cald pe buze.
Eu sunt… a trecut mult timp. Poate că… ar fi bine să ne mai dăm încă o șansă la apus.
Afară, lumina blândă de seară colora drumul pustiu.
Și pentru prima dată după mulți ani, sufletul mi s-a ușurat parcă viața îmi făcuse, tăcută, un dar neașteptat: o a doua șansă, exact când credeam că nu mai există nicio speranță.
