4 februarie 2024
Mă uit azi prin casă și parcă mă apucă un mic oftat dulapul e vraiște, hainele stau grămadă, toate boțite, iar în frigider găsesc tot supa aia de ieri, deja acrișoară. Așa arată cuibul nostru acum, și nu pot să mă abțin să nu mă întreb: când s-au schimbat lucrurile așa? Am încercat, cumva stângaci, să-i spun soției mele despre toate astea, dar am primit răspunsuri tăioase și chiar acuzații nejustificate.
Când am întâlnit-o prima dată pe Elena, m-am îndrăgostit iremediabil. Nu doar frumusețea ei m-a cucerit, ci și aerul acela de om deștept și ordonat. Mi-am spus în gând că sunt cel mai norocos om din Chișinău să am alături o femeie atât de echilibrată și îngrijită. N-am stat mult pe gânduri și am cerut-o de nevastă, convins fiind că fac cea mai bună alegere.
Ne-am mutat împreună, și încă din prima săptămână, Elena mi-a zis deschis că nu prea o încântă treburile casei. Pentru ea, cariera era pe primul loc, și a propus să împărțim echitabil tot ce ține de gospodărie. Pentru mine, la acel moment, părea un aranjament civilizat și matur eram de acord și m-am ținut de cuvânt. Nu aveam de unde să știu că echilibrul o să fie greu de păstrat.
La început chiar ne-am ținut de plan, și Elena încerca să facă partea ei. Însă lunile au trecut, și am început să văd cum se schimbă lucrurile. Jobul Elenei nu a fost niciodată stabil lucra pe un contract part-time la o firmă obscură, salariul venea cu întârziere, iar banii pe care îi câștiga îi cheltuia doar pentru ea. Între timp, eu trăgeam tare la serviciu, de dimineața până seară, și apoi mă mai ocupam și de gospodărie, fiindcă Elena, de multe ori, uita de partea ei din contract.
Casa noastră a devenit tot mai dezordonată. Hainele se adunau neglijent, praful se aduna pe rafturi, iar uneori aveam impresia că e vina mea. Elena îmi reproșa că nu ajut destul și că trebuie să fiu mai implicat iar vorbele astea mă deranjau tare, mai ales că, la început, se jurase că vrea egalitate. E foarte obositor să duci povara serviciului și a casei pe umerii tăi, să speri că acasă găsești liniște, iar în schimb să primești doar reproșuri.
Când a venit copilul pe lume, trăgeam nădejde că lucrurile se vor schimba. Am crezut că Elena va avea grijă de micuț și de casă cât timp e în concediu maternal, iar eu reușeam să mă ocup de celelalte. Dar, din păcate, situația s-a înrăutățit vizibil. Ne certăm mult mai des. Stau și mă gândesc uneori, cu multe regrete, dacă nu cumva aș fi mai liniștit de unul singur.
Tot încerc să mă pun în pielea Elenei, să văd lumea prin ochii ei poate o fi și ea obosită, poate simte presiunea societății sau a familiei. Dar nu pot scăpa de impresia că nevoile mele nu contează. Mă simt epuizat: serviciu de la opt la cinci, acasă fac curat, gătesc, adun după fetița noastră, iar Elena pare mereu fără chef de treabă. Tot ce aș vrea e să respir și eu puțin liniștit.
Nu înțeleg ce face Elena toată ziua, din moment ce fetița doarme mult, e liniștită; eu, dacă aș fi acasă, cred că aș reuși să fac puțină ordine, să pregătesc o mâncare, să aerisesc casa. Mă întreb deseori ce vom face dacă vom avea și al doilea copil. Eu cred în egalitate și susținere, nu doar în vorbe, ci în fapte. Dar simt că Elena nu percepe la fel.
Nu vreau să pierdem tot ce avem, fiindcă îmi iubesc enorm copila noastră. Simt că mi-am cam atins limita răbdării, dar nici nu pot renunța așa ușor. Nu știu ce e de făcut mai departe, dar inima mea e frământată în fiecare zi de aceeași întrebare: tu de partea cui ești?
