Elena Dumitrescu era genul de femeie pe care anii nu făceau decât să o înnobileze. O prezență delicată, dar plină de o forță interioară pe care viața o sculptase cu migală.
Rămasă văduvă de cinci ani, rana pierderii bărbatului pe care îl iubise se cicatrizase. Cei doi copii un băiat și o fată aveau acum viețile lor, familiile lor, așa că Elena se regăsea, la șaizeci de ani, singură în apartamentul cochet cu două camere de pe bulevardul Ștefan cel Mare din Chișinău. Nu simțea apăsarea singurătății: mergea la bazin, vizita muzee, învățase chiar să prepare cozonaci moldovenești de casă, rețete răsfoite cândva în copilărie pe la vreo mătușă.
Dar, omului îi trebuie două fire unul cu care să țină de cald și altul de care să-și sprijine sufletul. Îi lipsea să aibă cu cine să comenteze o știre văzută la televizor, să-și spună nemulțumirea despre vreme sau, pur și simplu, să stea împreună tăcând, privind același film, simțind că nu e singură.
Andrei Mihalache, la 67 de ani, a apărut în viața ei precum un cavaler dintr-un film vechi. S-au întâlnit la balul dansant pentru seniori, în Parcul Catedralei. El a invitat-o la un vals și nu i-a călcat pe picior, lucru rar printre partenerii de vârsta lor iar pe tot parcursul serii i-a dăruit complimente cu acel farmec vechi ce i-a făcut obrajii Elenei să se îmbujoreze de plăcerea unei atenții uitate de ani buni.
Andrei era arătos pentru vârsta sa, cu părul argintiu, cămașă apretată, cu o eleganță trecută prin școală veche. Povestea că lucrase ca inginer o viață întreagă, și el rămas văduv, locuia cu fiica și familia acesteia.
Ești o femeie extraordinară, Elena, spunea el la despărțire, pe treptele blocului. Așa ca tine nu se mai găsesc azi.
Povestea lor a crescut frumos, fără grabă, dar cu sinceritate: plimbări prin parc, cafenele, înghețată, lungi discuții la telefon. Andrei nu se plângea nicio clipă de sănătate, nu cerea bani împrumut, semn de respect pentru Elena.
După o lună, a venit clipa așteptată cu inima frământată: Andrei a chemat-o la el acasă, să o prezinte fiicei.
Oana, fata mea, își dorește tare mult să te cunoască, îi zise blând. I-am povestit mult despre tine. Vino, să vezi și casa, să stăm ca într-o seară de familie.
Elena s-a pregătit ca pentru un eveniment: coafură proaspătă, rochia cea mai aleasă, pantofi noi.
Apartamentul lui Andrei era un spațios trei camere, într-un bloc vechi de pe strada București, cu tavane înalte, stucaturi, miros de cărți vechi și o licărire de încordare în aer.
Ușa a deschis-o Oana. Deși avea treizeci de ani, părea mai matură decât vârsta ei. Solidă, cu trăsături ferme și privirea tăioasă a unui om obișnuit să controleze totul, te analiza ca pe o lada cu mere stricată la piață.
Bună seara, a spus sec, fără să zâmbească. Intrați. Tata se pregătește de vreo oră, încă nu s-a hotărât la cravată.
Elena i-a întins plăcinta cu brânză pe care o făcuse de dimineață. Oana a luat-o de parcă ținea în mână o pisică udată și a dispărut în sufragerie.
Masa era așezată cu fast: veselă de cristal, salate, friptură. Se simțea că se muncise la masă. Andrei a apărut zâmbitor din dormitor, preocupat să o servească pe Elena:
Hai, așează-te aici, spune el. Oana, pune, te rog, salată pentru oaspete.
Cina a început decent. Discuțiile curgeau despre vreme, prețuri, noutăți. Oana tăcea mai mult, mestecând încet și fixând-o pe Elena cu privirea.
Elenei i se făcea tot mai incomod. Se simțea ca un tablou expus la licitație, nu ca un musafir.
După felul principal, când Andrei turna ceai, Oana a pus jos furculița, s-a șters tacticos cu șervețelul și, privind-o direct pe Elena, a zis:
Doamnă Elena, dar spuneți, ce apartament aveți?
Elena a tresărit și s-a înecat cu ceaiul. Întrebarea era atât de inoportună încât părea o indiscreție personală.
Poftim? întreabă ea neîncrezătoare.
Apartamentul, repetă Oana cu insistență. Proprietate personală? Ce suprafață? În ce sector? La ce etaj?
Andrei părea a se micșora, cu nasul afundat în ceașcă, de parcă acolo ar fi descoperit cine știe ce secret.
Eh… Două camere, murmură Elena zăpăcită. Pe Ștefan cel Mare. Dar de ce întrebați? Ce legătură are cu cina?
Oana se lasă pe spate, cu brațele încrucișate pe piept:
Cea mai directă, doamnă Elena. Suntem oameni maturi, hai să lăsăm romantismul. Eu trebuie să știu condițiile.
Ce condiții? se uită Elena de la fiică la tată, dar Andrei continua să studieze modelul feței de masă.
Condițiile pentru tata, tăie scurt Oana. Eu îl dau în grija dumneavoastră. Trebuie să fiu sigură că va trăi bine, că vă veți ocupa de el, că e liniște, aproape de policlinică. Tatalui îi trebuie calm și regim de viață.
Elena a pus ceașca pe farfurioară. Sunetul porțelanului s-a auzit ca bătaia unui clopot surd.
Cum adică să-l dați în grijă? se miră, silabisind. Cine a spus că îl primesc?
Oana chiar părea uimită, ridică din sprânceană:
Cum adică? Ați acceptat invitația la cină, tata vorbește mereu despre dumneavoastră… Dacă sunteți împreună, e normal să locuiți împreună, nu?
Presupun, dar după o lună e cam repede pentru așa ceva. Și de ce ar trebui să vină să stea la mine?
Dar unde altundeva? reluă Oana argumentele, numărând pe degete. Noi avem trei camere, dar stau cu soțul și doi adolescenți; e zgomot. Tata are nevoie de liniște. Iar la dumneavoastră e liber, sunteți singură. Perfect!
Vorbea cu aceeași lejeritate cu care pui în găzduire un motan.
Credeam că vă bucurați, continua Oana văzând liniștea Elenei. Un bărbat în casă, ajutor la lucruri mici. Pentru mine e ușurare gătit, spălat, lecții la copii…
Și tata cu nevoile lui. Plus pensia nu mă ating. E modest, va rămâne și dumneavoastră mai mult.
Elena și-a întors privirea spre Andrei:
Andrei, tu ce spui? șopti. Chiar crezi că aș trebui să preiau un om la bătrânețe, doar să fie mai ușor Oanei?
Privirea lui Andrei ascundea o tristețe și o resemnare care au înfiorat-o.
Eleno, oftează el, Oana doar se îngrijorează. La noi e aglomerație, gălăgie, la tine e liniște, e bine…
Totul clocotea în Elena. Crezuse că ecurtarea unei povești de dragoste, dar, de fapt, era doar un casting pentru o dădacă gratuită.
Știți ceva, se ridică ea, vă mulțumesc pentru cină. Salata a fost delicioasă.
Dar unde plecați? se încruntă Oana. Nu am stabilit detaliile. Când vine tata cu lucrurile? Are puține, doar fotoliul preferat ar trebui luat
Elena o privește pe această femeie puternică, pragmatică, ce decidea soarta tatălui ca pe un dulap vechi:
Oana, glasul Elenei era de oțel. Eu caut un partener pentru fericire, nu să rezolv problemele casei tale. Nu sunt azil de bătrâni.
Se întoarse către Andrei:
Iar tu, Andrei, nici n-ai un cuvânt. Un bărbat care lasă pe fiică să-i dicteze până și sufletul, nu e ce caut eu.
Elena, începu Andrei, dar Oana îl trage și-l așază la loc.
Lasă, tată! strigă Oana. Nu-i nimic, tata e de aur, pensia bună. Nu vrei, găsim pe alta. E plin orașul de femei singure.
Elena trecu în hol, își puse haina tremurând; nasturii abia se lăsau închiși. Din sufragerie venea vocea monotonă a Oanei:
Ți-am spus eu, toate-s la fel. Vor bani și distracții. Niciun pic de răspundere. Tată, o sunăm pe tanti Valeria din blocul B, te place de ani întregi.
Elena mergea spre stația de troleibuz și-și spunea: Mulțumesc Domnului că s-a clarificat la timp, nu după o vreme când aș fi prins drag de el.
Problema cu locuința, așa cum spunea Caragiale, strică sufletele. Copiii vor să trăiască pentru ei, să-l mute pe tata la o femeie bună când îmbătrânește. E comod, pragmatic, avantajos.
Și mulți acceptă de teamă să nu rămână singuri. Măcar cineva, și aia e.
Dar voi? Credeți că Elena a făcut bine că a plecat? Sau era mai înțelept să-l accepte, că doar nu el era de vină, ci fiica?
