Dragă, stai să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat zilele trecute, nici acum nu-mi vine să cred. Deci, m-a invitat un domn, Gherghe Preda, să ies cu el la cină. Are 67 de ani, pensionar, fost inginer. L-am cunoscut la clubul de dans pentru seniori din Chișinău, eu abia îndrăznisem să încerc din nou să ies în lume, după atâția ani de singurătate de când a murit soțul la mine. Cinci ani am fost doar eu cu mine, copiii băiatul e în București, fata la Orhei, fiecare cu familia lui, eu singură în apartamentul meu cu două camere, cochet, pe strada Dacia.
Mie nu mi-e urât de una singură, să știi. Merg la bazin, citesc, mă mai duc pe la vernisaje, chiar am reușit să învăț să fac cozonaci franțuzești, macarons, de le duceam la nepoți de sărbători.
Dar, tot omul are nevoie și de alt suflet prin preajmă, că nu poți vorbi cu peretele despre vreme sau să urmărești serialul tău preferat fără să oftezi că nu ai cu cine comenta. Așa, deci, cu domnul Gherghe era o atmosferă frumoasă, elegant, spălat, mereu cuvios, mă complimenta de-mi făcea obrajii roșii ca macul. Povestea că și el e văduv, locuiește cu fata lui, Otilia, și nepoții.
După vreo lună de plimbări pe la lac, cafele la cofetăria veche din centru și taclale lungi la telefon (niciodată nu s-a plâns de nimic, nici tu cerut bani, nici tu aluzii nepotrivite ceea ce, sincer, m-a mișcat, că prea des mai auzi povești urâte la vârsta noastră), m-a invitat la el acasă, să-i cunosc fata.
Mama, Otilia abia așteaptă să te întâlnească. I-am povestit despre tine, vino, stăm măcar o oră la masă, ca-n familie, mi-a zis.
Îți spun drept, m-am pregătit ca pentru bal. Rochie frumoasă, părul făcut, mi-am pus parfumul ăla bun care l-am ținut luni întregi nefolosit. Apartamentul lor, în sectorul Botanica, o bijuterie de trei camere, mobilă veche din lemn, tavan înalt, totul mirosea a carte și a tradiție.
Otilia mi-a deschis ușa: 30 de ani, dar părea mai matură, frunte lată, o privire directă și rece, de zici că analizează cât e brânza la kil la piață. “Bună seara”, atât mi-a zis, nici zâmbet, nici nimic. Am adus un cozonac cu nucă, copt dimineață special pentru ei l-a primit ca și când i-aș fi dat o pânză de păianjen și a intrat repede în salon.
Masa întinsă, pahare de cristal, salată de boeuf, sarmale calde, totul aranjați frumos. Gherghe, numai zâmbet, a încercat să destindă atmosfera:
“Maria, stai aici lângă mine. Otilia, pune-i o porție de salată, să guste din mâna ta.”
Se discuta de toate, politică, economie, vreme, Otilia abia dacă m-a privit, mesteca încet pește și se uita prin mine, ca un jurat la sesiunea de admitere.
Când vine momentul cu desertul și ceaiul, Otilia a lăsat furculița, s-a șters la gură și, fără nicio introducere, mă întreabă sec, privindu-mă direct:
“Spuneți-mi, doamnă Maria, apartamentul în care stați e proprietate personală, nu? Câte camere? Unde anume, la ce etaj?”
M-a bușit o tuse, nu mă așteptam la așa întrebare. Am bâjbâit: “Două camere, pe strada Dacia. Dar de ce?”
Ea, fără să clipească: “Vreau să știu dacă tata ar avea parte de liniște. Suntem adulți, să lăsăm poveștile romantice. Dacă urmează să trăiți sub același acoperiș, trebuie să cunoaștem condițiile. Aici, la noi, suntem mulți, tata nu are liniște, e gălăgie cu copiii. La dumneavoastră ar fi aerisit, în apropiere de policlinică, să-i fie comod, și cu pensia lui cred că nu vă va deranja.”
Gherghe s-a făcut mic la față, se uita în ceșcuță ca la Moș Crăciun, căuta scăpare.
Eu am pus ceașca pe farfurioară, de s-a auzit clar. Cum adică, să-l iau în grijă? Eu am venit la cină, nu după un contract de asistentă!
Otilia, ofensată de reacția mea: “Dar nu vă bucurați? Un bărbat în casă, vă ajută, vă mai umple zilele. Mie îmi cad toate în cap – lecții, spălat, gătit la cinci persoane. Cu tata la dumneavoastră e win-win, nu atinge nimeni pensia, dumneavoastră aveți ajutor, eu mă eliberez.”
Îți dai seama, a vorbit de Gherghe de parcă ar fi fost un taburet de mutat dintr-o cameră în alta! Când am întrebat-o pe el, dacă el chiar e de acord să fie pasat așa, omul abia a ridicat privirea și-a șoptit: Otilia mă iubește, vrea să-mi fie bine, la tine e liniște și cald.
A izbucnit în mine un foc, dragă! Am realizat pe loc: nu-i dragoste, nu-i nimic, ci doar dorința să scap de o sarcină în plus. Și am zis:
“Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Salata mi-a plăcut. Dar eu caut tovarăș de viață, nu musafir mut pentru liniștea altora. Nu sunt asistentă socială benevol.”
La care Otilia m-a oprit: “Stai puțin, nu ne-am înțeles când aduceți lucrurile lui tata! Poate mâine?”
Am privit-o drept și am spus cu glas tare: “Otilia, nu mă interesează să rezolv problemele casei tale, nu e acesta rostul unei relații la bătrânețe.”
Când m-am uitat la Gherghe, doar a dat din cap, nu a zis nimic, Otilia deja îi spunea să stea jos, “că oricum sunt destule văduve singure care-l vor pe tata. Am ieșit din apartament cu paltonul neîncheiat, mâinile îmi tremurau, nici nu puteam închide nasturii.
Pe drum spre troleibuz mă gândeam: Bine că s-a văzut totul la timp, nu peste câteva luni, după ce poate aș fi prins drag. Problema apartamentului, mereu aceeași, stricase din nou tot. Dar știi ceva? Mai bine singură și cu liniștea mea, decât norocit-aproape și folosită de alții. Tu ce-ai fi făcut în locul meu?
